Pe măsură ce ne îndepărtăm de Dumnezeu, „Izvorul vieții și a tot binele”, ne cuprinde răul, boala și moartea. Din păcate, deși această învățătură o avem de la începutul lumii, iar duminica amintită este celebrată de multe secole, puțini dintre noi, oamenii, am învățat-o în decursul istoriei. Aceștia au fost drepții, sfinții, cuvioșii și toți cei bineplăcuți lui Dumnezeu.

Acest adevăr a fost exprimat de Însuși Domnul Dumnezeu, atunci când a zis: „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare și blestem: Binecuvântare veți avea dacă veți asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, iar blestem, dacă nu veți asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru și vă veți abate de la calea pe care v-o poruncesc astăzi” (Deut. 11, 27-28).

Adevărul de mai sus îl putem constata în toată istoria. Însă, simpla constatare nu este suficientă. Fiecare consecință a îndepărtării noastre de Dumnezeu, de cuvântul Său, trebuie să se constituie într-un moment de reflecție și de întoarcere, de analiză și de schimbare a modului nostru de viață. Atunci când oamenii nu văd răul din viața sau din jurul lor, când nu „citesc semnele timpului”, Dumnezeu îngăduie sau trimite „semne” vizibile, astfel încât oamenii „să nu poată să nu le vadă”. În timp ce păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu și de aproapele, fapta bună/virtutea, ca de altfel de cele mai multe ori și încercările, ne apropie de El. Prin încercările pe care ni le îngăduie sau trimite, Dumnezeu nu ne dorește moartea, ci, dimpotrivă, întoarcerea noastră: „Certându-mă m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat” (Ps. 117).  

De aceea, încercările prin care a trecut omenirea de-a lungul vremii au avut acest dublu rol: de a reface sau întări legătura cu Dumnezeu, dar și de a-i uni pe oameni. Un astfel de exemplu întâlnim încă din epoca apostolică. Este vorba despre profeția lui Agav, cum că va fi „o foamete mare, care a și fost în zilele lui Claudiu”, ceea ce i-a făcut pe ucenici, ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită, spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea”(FA 11, 28-29).

După acest model a acționat Biserica în toată istoria, până în ziua de astăzi. Pe de o parte, ea are un rol profetic, de vestire a cuvântului lui Dumnezeu, de (re)amintire a binecuvântării și blestemului Lui, de a-i oferi omului căzut „mântuirea cea din a doua naștere, cea prin Hristos”, iar pe de alta, de a-i fi mereu alături, de a-l ajuta, îndrepta și călăuzi pe „cărările Împărăției”. Așa a înțeles Biserica, „Împărăția lui Dumnezeu pe pământ”, misiunea ei în lumea aceasta și așa o împlinește până la sfârșitul veacurilor. De aici izvorăște slujirea ei învățătorească, sacramentală, dar și social-filantropică.    

Acest fir îl putem urmări în tot parcursul Bisericii, dar mai cu seamă îl întâlnim în nenumăratele situații de cumpănă. Evident, în textul de față nu ne propunem să enumerăm sau să descriem mulțimea și diversitatea calamităților produse în curgerea vremii (ciumă, holeră, tifos, secetă, incendii, inundații, cutremure, războaie ș.a.m.d.), ci doar să subliniem că în acele momentele creștinii, clericii, Biserica în ansamblul ei s-a mobilizat, intensificând și înmulțind atât ajutorul spiritual (rugăciunea și postul, încurajarea și mângâierea celor aflați în suferință ș.a.), dar și material (răscumpărarea prizonierilor și a sclavilor, înmormântarea decedaților, oferirea de bani, alimente etc.).

Astfel, amintim de ciuma ce a avut loc în anul 256, în vremea Sfântului Ciprian în Cartagina (nordul Africii). Aceasta a produs atât de multe victime, încât „în întregul oraș zăceau multe cadavre pe străzi”. Biserica s-a implicat exemplar, unii au oferit sume de bani, alții au îngrijit bolnavii, iar pe cei decedați i-au înmormântat. De ajutorul Bisericii au beneficiat nu doar creștinii, ci și păgânii, cu alte cuvinte toți cei care aveau nevoie de ajutor. Mai târziu, în 268, în Egipt a apărut tifosul. Din cauza violenței cu care se manifesta această boală, păgânii alungau din case pe cei atinși de boală. Creștinii, văzând în această calamitate o încercare din partea lui Dumnezeu, au înfruntat-o cu nădejde în El, cercetând și ajutând bolnavii, potrivit mărturiei istoricului Eusebiu de Cezareea.

Citește și: Încercările-chemări de întoarcere la Dumnezeu. O altă față a istoriei (II)