Discuțiile contradictorii pe tema înhumare versus incinerare nu sunt recente în spațiul românesc, căci au existat destule situații în care personalități cunoscute și apreciate de români au ales să-și încheie socotelile cu această lume prin mistuirea focului: Garabet Ibrăileanu, Eugen, Monica și Nadia Lovinescu, Mircea Eliade, pictorii Octav Băncilă, Steriadi, alături de numeroşi alți profesori, artiști, oameni politici sau „simpli muritori”. Pe toți îi anima convingerea că focul purifică, simplifică și condensează ceea ce un individ viu a reprezentat, prin ardere scoțându-se în relief esențe fundamental umane. Ba unii credeau – și încă se întâlnesc astfel de păreri – că prin incinerare se amplifică, de fapt, cultul morților, punându-se accentul pe suflet, în detrimentul trupului ce, prin moarte, devine un rest de existență inutil, dizgrațios. Ce rătăcire să crezi că focul material are puterea de a purifica mai mult decât focul dumnezeirii!

De ce oare hotărârea cuiva de a fi incinerat după moarte stârnește atâta vâlvă? Ceva din conștiința noastră ne spune că o asemenea deprindere nu se regăsește în trecutul nostru creștin, și nu doar aici, căci nici religia iudaică, nici cea musulmană nu permiteau incinerarea; practica provine din hinduism, iar odinioară, în antichitate, se întâlnea și la greco-romani. În primele veacuri, Biserica a avut de înfruntat și această concepție greșită legată de sfârșitul omului, biruind-o ușor, cu ajutorul cuvintelor dumnezeieștilor Scripturi, care pledează fără echivoc pentru înmormântarea trupurilor.

După apariția Reformei Protestante și, cu precădere, după răspândirea curentului iluminist, obiceiul a reapărut, îndeosebi în partea vestică a bătrânului continent, dar și peste ocean. Paradoxal, după 1920, incinerarea și-a făcut apariția și în cea mai mare țară ortodoxă din lume, Rusia, pe când era stăpânită de bolșevici; aceștia, dorind să se depărteze radical de învățătura Bisericii, au încercat, fără succes, să implementeze în rândul poporului oprimat concepția că moartea aduce cu sine o dispariție totală a omului, inclusiv a trupului. Militanții roșii, de un sarcasm și de o ipocrizie rar întâlnite, susțineau, printr-o propagandă puternic ideologizată, că terenurile destinate cimitirelor s-ar putea întrebuința în agricultură ori pentru extinderea așezărilor urbane sau rurale (de parcă nu le-ar fi ajuns aproape un continent întreg!). Slavă Domnului că populația nu s-a clintit din cutumele ei ancestrale privind sfârșitul omului și înmormântarea lui, iar incinerările, chiar și în Uniunea Sovietică, au rămas sporadice!

Discuțiile contradictorii din aceste zile, foarte active în mediul online, referitoare la înhumare versus incinerare, le-a provocat aceeași întrebare: de ce Biserica Ortodoxă nu acceptă incinerarea și, mai ales, de ce preoții nu au voie să oficieze slujbe religioase într-un astfel de caz? Dacă vom răsfoi câteva pagini de istorie nu ne va fi greu să ne lămurim: poziția fermă a Bisericii, legată de această situație nu e generată nici de incapacitatea de adaptare la curentul contemporan, nici de fanatism, cum o acuză unii, ci de o tradiție hotărnicită de canoane, de reguli stabilite de Sfinți Părinți pe baza perceptelor scripturistice. De exemplu, Pravila de la Govora, tradusă și tipărită pe pământ românesc în anul 1641, afirmă: „Să nu se ardă trupurile!”. Porunca pusă de Sfinții Părinți n-a venit din teama că Dumnezeu nu va reuși, la A Doua Sa Venire, să refacă din cenușă trupurile celor mistuiți în cuptoare – și trupurile așezate sub brazda țării, în timp, tot pulbere se fac –, ci imperativul l-a generat dorința de a respecta cuvântul rostit de Domnul: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). De unde știm că trebuie să ne întoarcem în pământ? De la Hristos. Pe timpul viețuirii Sale ca om, antichitatea, cum am afirmat deja, cunoștea incinerarea; cu toate acestea, Mântuitorul a fost pus cu trupul intact în pământ. Nu credeți că Învierea Lui din cenușă ar fi arătat mai „spectaculos”? Ar mai fi putut unii să nege faptul că El a murit dacă trupul I l-ar fi mistuit flăcările? Și totuși, Mântuitorul, știind prea bine că moartea și Învierea Îi vor fi contestate, S-a lăsat înmormântat, împlinind cuvintele Scripturii, care spune fără tăgadă că trupul, după moarte, trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).

Nu-mi propun să fac aici o apologie a înmormântării. Există articole excelente în domeniu, tratând problema sistematic. Voiesc să afirm doar că persoanele care își doresc incinerarea procedează astfel adeseori din orgoliu, pentru a fi „la modă”, la fel cu alții din breasla lor ce au avut același sfârșit dramatic. Recurg la asemenea practici străine de credința ortodoxă spre a ieși, chipurile, demn din scena vieții. Dar oare demnitate înseamnă să pleci „dincolo” pârjolit de flăcări, transformat în cenușă?

Așadar, prin înmormântare, un bun creștin urmează pilda modelului desăvârșit al viețuirii noastre pământene, Hristos Dumnezeu, așezat în mormânt, după pogorârea de pe Cruce. Punerea în mormânt se dovedeşte un semn al iubirii, al prețuirii faţă de repausat, aducând binecuvântarea Cerului asupra celor ce săvârșesc înhumarea adormiților: „Atunci a trimis David soli la locuitorii din Iabeşul Galaadului, ca să le spună: Binecuvântaţi sunteţi voi de Domnul, pentru că aţi arătat milă lui Saul, domnul vostru şi unsul Domnului, şi l-aţi îngropat pe el şi pe fiul lui, Ionatan” (II Regi 2, 5). Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional, considera pământul patriei mai bogat și mai sfânt tocmai fiindcă în el s-au depus trupurile atâtor înaintași pe care țărâna i-a îmbrățișat, primindu-i la vremelnică odihnă.

Cred cu tărie că românii vor respinge cu fermă convingere incinerarea, căci această practică nu concordă cu prețuirea acordată de creștinism trupului omenesc, cinstire dată în primul rând de Dumnezeu, Care a hotărât din veșnicie ca Fiul Său să ia trup omenesc și să-l îndumnezeiască.