Tocmai ce le vorbise ucenicilor despre puterea credinței – „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18. 27) – și le arătase câtă prețuire are urmarea lor – „Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii pentru Împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică” (Luca 18. 29-30) – că la intrarea în Ierihon este un om ce le împlinește pe amândouă, exemplul viu că aceste cuvinte ale Domnului nu sunt simple metafore. Un orb. Un orb care ședea lângă drum, cerșind. Ajuns mai mult decât paria, aș zice. Un om pe margine de lume, între lumi. Am auzit des în Evanghelie că orice boală cronicizată este speculată drept sumă a păcatelor bolnavului ori a părinților săi, ori a neamului său întreg. Ba chiar și astăzi aud des la oameni ce se socotesc ai Evangheliei care vorbesc despre boală doar ca semn al unor păcate. Nu și semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu, boli-semne care nasc oameni-semne care să ne aducă aminte cât de departe suntem de împărăția căreia susținem că ne vrem cetățeni veșnici. Câte nu va fi auzit bietul om. Îmi spunea odată un nevăzător prieten că, uneori, ar fi vrut să fie și surd ca să nu audă prostia oamenilor care, văzându-l, încearcă să identifice de unde i se trage, cine-i de vină și altele de genul acesta. Ori îl înjură, pur și simplu, că le stă în cale. Oameni fragili, cei bolnavi de astfel de boli ce-i rup de posibilitatea unei normalități de convivialitate se deschid însă altfel, de cele mai multe ori spre Lumina cea vie a Împărăției. Nu am văzut nici o persoană cu dizabilități care să nu aibă harul ei, harisma sa de comunicare. Arătând, a câta oară, că Dumnezeu nu are a pierde pe nimeni, pe niciunul dintre noi.

Un orb la margine de drum în Ierihon. Simte agitația oamenilor și cere amănunte. Pe cale trece Iisus Nazarineanul. Va mai fi auzit despre Acesta. Cert este că strigă, strigă din toată inima sa, se pare: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 38). De unde va fi înțeles el că e vorba de Iisus Fiul lui David, deși ceilalți îl numesc Nazarineanul dacă nu de la Duhul Sfânt? Cei din Ierihon îl numesc cu numele regiunii pământene, el identifică rădăcina ceresc – mistică a prezenței lui Hristos pe drumul spre Ierihon. Un orb care vede dincolo de linia orizontului cunoașterii acesteia, văzute, a cărei limită, vai, de ceva vreme o gustăm pe propria noastră proastă-vedere și neputință. Se pare că strigă tare, deranjant. Cei care mergeau înaintea Domnului, auto instituiți drept înaintemergători, sunt deranjați. Culmea că nu doar orbul acesta îi deranjează. Imediat după episodul acesta, la intrarea propriu-zisă în Ierihon, Zaheu, vameșul, pe care ei nu dădeau doi bani dar căruia îi dădeau toți banii, de fapt, va intra în istoria mântuirii urcând în sicomor. Ca să vadă și să fie ascultat (Luca 9, 1-10). Doi oameni ai periferiei sunt readuși în centru de Hristos. Un soi de reziliență – ar spune tehnicienii psihologiei sociale- care se realizează prin două iertări.

Un orb la margine de drum. În Ierihon. Un drum oarecare până când trece Dumnezeu – Omul pe el. Era colțul de drum din memoria căruia merită să amintim că se va desprinde Avraam purtând pe fiul său la junghiere, spre vârful Moria. Acolo unde acum era Templul. Acolo unde va răsări spre izbăvirea noastră Crucea Golgotei. Hristos reitera acest drum, spre Ierusalim, așteptând clipa în care Tatăl îi va cere Jertfa pentru păcatele noastre. Cum de vede orbul din bezna orbirii sale Crucea ivită din Omul ce trece pe cale? Duhul Sfânt va fi făcut aceasta, veți zice. Domnul ne spune că dincolo de prezența Duhului e și credința omului-orb. Pe măsură ce este certat orbul strigă mai tare. Pare că le zice: ochi n-am, dar am o voce puternică, o gură care strigă cerând milă. Un exercițiu de cerșetor cu stagii vechi. Intuiția că Acesta este altfel. Cere milă. La ce vă gândiți? La niște mărunțiș, nu? Poate că, de fapt, așa gândeau și cei din Ierihon. Par că-i spun: măi, nu ca să-ți dea ție niște bănuți e Iisus aici, calmează-te. Ca să-i lămurească și ca să-i îngăduie mărturie, Domnul, oprindu-se, îl întreabă: Ce voiești să-ți fac? Iar el răspunde: Doamne, să văd! Sau, după traduceri mai noi, Doamne dă-mi vederea! Deci nu de niște țechini era vorba aici, de niște drahme ori sicli, nu de bani oricum. Omul vedea prin Iisus Nazarineanul până în Cerul Treimii. Cere să vadă. Și Domnul îi răspunde pe măsură: Vezi! Nicio analiză de păcate, niciun dram de comentariu la adresa lui. Ci o concluzie: Credința ta te-a mântuit! (Luca 18, 40-42).

E frustrant, desigur, pentru farisei și cărturari, chiar pentru ucenicii Săi ba, de multe ori, și pentru super-creștinii de astăzi. Un neica nimeni, orb și cerșetor, fără curriculum vitae de rugător și „bisericaș” (sau, dacă vreți, „templaș”!) smulge de la Iisus vederea. Ce nu vedeau ei? Unde erau orbi? Unde suntem și noi astăzi. Domnul o spusese deja, am amintit și noi, că tot ce este cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu. Oamenii sunt neputincioși pentru că ei cred că le pot pe toate. Pentru că refuză să vadă rațiunile ascunse în semenii lor, rațiuni ale iubirii lui Dumnezeu. grăbiți cred că totul e gratuit. Atenți ar vedea că prețul e plăti de Hristos pe Crucea Golgotei. Orbul vede. Primește lumina de la Cel Care este Lumina. Și-L urmează. Slăvind pe Dumnezeu. Și poporul, văzându-l și auzindu-l, îl slăvește și el pe Dumnezeu. Orbul împlinește cuvintele Domnului amintite de noi deja. „Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați sau părinți, sau copii pentru Împărăția lui Dumnezeu...”. Orbul nu avea nimic din toate acestea. Le lăsase fără a le avea. Dar trăise fără acestea, așteptând. De aceea primește mult în vremea aceasta – vedere – și în veacul ce va să vină viață veșnică. Să mergi după Dumnezeu, slăvindu-L. Aceasta înseamnă să vezi cu adevărat! A-L cârti și a-L învinovăți pentru toate e orbire. Și încă un grozav de dureroasă. Însoțiți pe Dumnezeu, mărindu-L! Fiți cu ochii larg deschiși și vedeți! Dumnezeu cu noi.

Sursa: basilica.ro