În toate tradiţiile culturale sau religioase, maestrul spiritual a avut un statut aparte. Părintele duhonicesc, mai mult decat filozoful antic, cunoaşte „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”[1], el are menirea de a ghida alte persoane în descoperirea lui Dumnezeu şi în descoperirea propriului forum interior în profunzime. Acest lucru este imposibil de descoperit de unul singur; a te angaja de unul singur, solitar, în acest demers este din start sortit eşecului sau înşelării. 

Părintele duhovnicesc nu doar că arată ca pe o hartă drumul pe care-l are de străbătut ucenicul, ci-l ajută şi-l însoţeşte pe ucenic, pentru fiecare dintre ucenici, duhovnicul trebuind să sufere, încă o dată şi încă o dată „durerile naşterii” (Galateni 4, 19). În Ortodoxie, această paternitate are un specific cu totul aparte care o individualizează net de alte concepţii, căci el nu este un rabin care explică sau aplică Thora, nu este un muftiu specializat în fevta, nici un cazuist care rezolvă o problemă morală.[2] Nu avem de a face cu simplă transmitere de învăţături la nivel rational ci este o povăţuire ca de la tată la fiu pentru că în ultimă instanță rostul paternităţii duhovniceşti este acela de a-l naşte pe ucenic ca fiu, nu al său, ci al lui Dumnezeu-Tatăl, ca frate al lui Hristos în Duhul cel Sfânt Care este Duh al paternităţii, Duh filial.[3]

Istoria vieţii bisericeşti a înregistrat uneori un anume conflict între două categorii de părinţi. Avem, pe de o parte, reprezentanţii ierarhiei bisericeşti, instituţionale, iar pe de altă parte, o ierarhie pe care o stabileşte poporul după criterii ce uneori sunt diferite de criteriile care stau la baza primei ierarhii. Părinţii duhovniceşti din categoria autorităţii ascetice sau harismatice, deşi datori cu ascultare de ierarhia bisericească, nu s-au aflat întotdeauna sub controlul autorităţii episcopale[4] ci dimpotrivă ei au reprezentat în Antichitatea creştină o autoritate independentă în cadrul Bisericii.

În Biserică nu există o separare netă, ci sunt două dimensiuni care se întrepătrund şi decurg una din cealalaltă. Astfel funcţia de „stareţ” de natură harismatică este ataşată celei de preot duhovnic, definite precis în cadrul instituţional al Bisericii[5].

În practică, însă, lucrurile nu au fost întotdeauna aşa de simple; este de ajuns să menţionăm cazul Sfântului Simeon, Noul Teolog [6]. Mediul în care a înflorit cel mai puternic tradiţia paternităţii duhovniceşti a fost, se înţelege, comunitatea monahală. Figura părintelui duhovnicesc „avva”, „gheron” sau „stareţ” ocupând un loc central a avut aceeaşi importanţă cu toate momentele de aparent hiatus de care ar putea fi acuzat un timp sau altul al istoriei. 

Credem că este necesar să precizăm care este raportul dintre pocăinţă ca virtute, în sensul general al cuvântului, Taina Pocăinţei instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi conceptual de îndrumare duhovnicească. În manualul său de Spiritualitate Ortodoxă, Părintele Dumitru Stăniloae arată că în Ascetica şi Mistica Ortodoxă există o distinctie între Pocăinţa ca Sfântă Taină şi harul sau harisma pocăinţei permanente[7].

Starea de pocăinţă permanentă este rodul împlinit al harului primit la Botez, răspunsul omului la acest dar[8] şi din acest motiv Biserica şi tine la Taina pocăinţei care dă harul creşterii în Hristos. 

Se cunosc în istoria spiritualităţii ortodoxe, până în zilele noastre, nu puţine cazuri de părinţi duhovniceşti care nu au fost hirotoniţi (ex. marele Antonie nu era preot, marele Arsenie rămas doar diacon, iar despre Pimen şi Sisoe nu ni se spune că ar fi fost hirotoniţi şi bineînteles exemplele pot continua) şi totuşi, nefiind preoţi, mulţi anahoreţi au exercitat ceea ce numim noi îndrumare sau paternitate duhovnicească. Motivaţia rezidă în însăşi starea monastică, o stare de pocăinţă absolută. Un caz aparte îl constituie Sfântul Simeon Noul Teolog, care cu un ton vehement critică deseori starea de decadenţă morală a ierarhiei din timpul său, contestându-i puterea de a ierta păcatele credincioşilor şi afirmând cu tărie posibilitatea iertării acestora de către monahii nehirotoniţi[9]. Problema este declarată ca fiind delicată de toţi comentatorii. Urmând Sfântului Simeon Noul Teolog Mitropolitul Hierotheus Vlachos vorbeşte de o „preoţie duhovnicească”[10], pe care o posedă credincioşii aceia care au rugăciunea minţii şi care au ajuns la o asemenea treaptă încât să se roage pentru toată lumea. Ţinând cont de acestea, iertarea păcatelor este pe de o parte iluminarea minţii iar pe de altă parte, schimbarea patimilor. Este necesar atât harul primit prin Taina Spovedaniei dar şi o corectă îndrumare; fără aceasta din urmă mulţi creştini care doar se spovedesc, nu ajung să se elibereze de patimi pentru că lucrarea patimilor nu este independentă de starea minţii.

Aşadar, îndrumătorul duhovnicesc nu se substituie, nu înlocuieşte pe preotul duhovnic, singurul care are puterea de a ierta, prin Duhul Sfânt păcatele mărturisite. De altfel nu atât pentru mărturisire se apela la asemenea persoane, cât mai ales pentru a primi sfatul în chestiuni de subtilitate duhovnicească. Dacă la duhovnic se mergea după săvârşirea păcatului în vederea primirii dezlegării, recursul la părinţii cei duhovniveşti era şi este o necesitate mai mult profilactică decât terapeutică[11]. (Pr. Cătălin Fotache, preot slujitor la Biserica „Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Țicău, Iași)