Se spune că, într-o zi, un ierodiacon care era paracliserul bisericii principale, după o priveghere mai obositoare și din cauza îndatoririlor sale, a ajuns mai târziu în trapeză. Bucătarul a refuzat să îi mai dea porția cuvenită de mâncare, amintindu-i că trebuie să ajungă la timp la masă.

Revoltat pentru cele întâmplate, ierodiaconul s-a întors în biserică cu un cuțit în mâini și s-a oprit în fața icoanei Maicii Domnului, spunându-i:

„În deșert mă obosesc slujind și ostenindu-mă în fiecare zi ca să îngrijesc biserica aceasta, căci nici măcar puțină pâine nu-mi dai, spre a-mi potoli foamea”.

Și ridicând cuțitul, a lovit obrazul Maicii Domnului aproape de ochi, din care a început imediat să curgă sânge, ca și cum ar fi fost dintr-un trup viu.

Ierodiaconul, văzând minunea, a cazut la pământ plin de durere și, plângându-și fapta necugetată, se tânguia și își lovea capul de marmură, numindu-se pe sine ucigaș și nelegiuit, chiar vrednic de a fi dat morții. Auzind țipetele lui, monahii care erau în apropiere au intrat în biserică și, văzând cele întâmplate, l-au anunțat pe starețul Mănăstirii. Adunând obștea, au făcut Priveghere de toată noaptea, rugând-o pe Preasfânta Fecioară să-l ierte pe cel care a îndrăznit să o lovească.

La finalul slujbei, ierodiaconul n-a mai ieșit din Biserică, ci a rămas în fața icoanei timp de trei ani, plângând și rugând-o pe Maica Domnului să fie iertat. După timpul acesta, Maica Domnului i s-a arătat starețului și i-a zis:

„Îl iert de fapta lui nesăbuită, dar mâna cu care m-a lovit va rămâne uscată până la sfârșitul vieții lui, iar după moarte, blestemată spre neputrezire”.

Într-adevăr, după trecerea la Domnul a ierodiaconului, odată cu mutarea rămășițelor sale, au observat cu toții cum, spre deosebire de restul trupului care se dezlegase în cele din care fusese alcătuit, mâna sa dreaptă rămăsese neputrezită și astfel se păstrează până astăzi. Aceasta se află așezată într-o raclă sub acea icoană, mărturisind tuturor minunea săvârșită.