Înjurați fiind, catehizăm. Cazul C. T. Popescu

Din toată zbaterea jurnalistului Cristian Tudor Popescu, înșirată  de-a lungul a trei articole consecutive!, singurul lucru care m-a atins a fost interogația: „Îmi arată și mie un creștin înțelept unde zice Iisus să te închini la moaște?”. Că este ironic sau nu, că e sincer interesat de un răspuns sau e doar un efect retoric, prea puțin contează. Sesizez o problemă reală aici. Evlavia față de sfintele moaște nu este întotdeauna dublată de o argumentare sau de o conștientizare teologică a acestui fapt. Până și un creștin mai puțin „înțelept”, dar catehizat corespunzător, îi poate răspunde dlui CTP cam în termenii următori.

Nu mi-aș fi dorit să joc în „meciul” care a debutat cu recentul articol al lui Cristian Tudor Popescu ‒ „Satană în sutană”. Ca să rămân tot la un termen din sport, cred că cea mai bună formulă este ca jurnalistul să fie lăsat în ofsaid în astfel de situații care nu sunt deloc... fairplay. „Șarlatani”, „satane”, „vite” sună mai degrabă a binecuvântare când caracterizările vin dinspre astfel de „prieteni severi”, cum îi numește Sfântul Nicolae Velimirovici pe cei ce ne vrăjmășesc.

Ceva, totuși, din ce a scris dl CTP, cred că merită comentat. Nu, nu e vorba despre înduioșătoarea sa reacție din textul „BOR răspunde cu drăcuieli”. Un text în care se străduiește să ne convingă cum că domnia sa n-ar fi pus, de fapt, biciul pe „vite”, ci doar ar fi plantat delicat niște panseluțe ale gândirii în Piața Animozității. Mai degrabă ar merita luat în seamă al său „fir logic” făcut ghem pe formula „interzicere pupat moaște = căzut comunism”. Deși această „șfară cu motocei la capăt” avea efect mai degrabă odinioară, cam după vremea diaconului Ion Creangă. Acum, „mâțele” noastre progresiste nu se mai lasă impresionate decât de „pointere laser” și de ale lor haotice puncte roșii. Pe vremea activiștilor de partid atei da, erau serioase preocupări pentru a descoperi tot soiul de contradicții și de erori logice în Sfânta Scriptură și nu numai. Neomarxiștii au schimbat însă tactica. Sunt mari propovăduitori ai „iubirii creștine” și smulg pagini întregi din Biblie, doar pentru a-și croi avioanele de hârtie cu care ei speră să atingă „cele înalte”. Încât lăsăm pentru altă dată o discuție aprofundată despre providența divină, despre îndelunga răbdare și „răzbunarea” lui Dumnezeu, despre semnele vremii etc.

Din toată zbaterea jurnalistului Cristian Tudor Popescu, înșirată  de-a lungul a trei articole consecutive!, singurul lucru care m-a atins a fost interogația: „Îmi arată și mie un creștin înțelept unde zice Iisus să te închini la moaște?”. Că este ironic sau nu, că e sincer interesat de un răspuns sau e doar un efect retoric, prea puțin contează. Sesizez o problemă reală aici. Evlavia față de sfintele moaște nu este întotdeauna dublată de o argumentare sau de o conștientizare teologică a acestui fapt. Până și un creștin mai puțin „înțelept”, dar catehizat corespunzător, îi poate răspunde dlui CTP cam în termenii următori.

Cuvintele Mântuitorului nu sunt doar cele consemnate în Sfintele Scripturi, în scrierile Sfinților Părinți (acele „agrapha”) sau în vieți de sfinți (de exemplu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”). Căci „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Există însă un cuvânt al unui apostol al Domnului, Sfântul Pavel, care poate constitui temei și pentru cinstirea sfintelor moaște: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19). Ideea de trup ca templu se regăsește în Evanghelie: „Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. (...) Iar El vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2, 19 și 21). Însăși grija acordată trupului Domnului după răstignire ne este pildă pentru felul în care trebuie să ne raportăm mai ales la trupurile sfinților după trecerea lor la cele veșnice.

În Sfânta Scriptură sunt și alte locuri din care reiese cinstea deosebită acordată de Dumnezeu sfintelor moaște. Mortul aruncat în mormântul prorocului Elisei a înviat după ce s-a atins de „oasele lui” (IV Regi, 13, 21). Asta, deși Elisei s-a îmbolnăvit „de o boală de care apoi a şi murit” (IV Regi, 13, 14). „Mihail Arhanghelul” s-a certat cu diavolul „pentru trupul lui Moise” (Iuda, v. 9). Până și „ştergarele sau şorţurile purtate de Pavel”, atunci când erau puse pe cei bolnavi, „bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Faptele Apostolilor 19, 12). Ba chiar și umbra trupului unui sfânt are putere de la Dumnezeu: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” (Faptele Apostolilor 5, 15).

Desigur, la cele din Sfânta Scriptură se pot adăuga numeroase mărturii și argumente din textele Părinților Bisericii. Spre exemplu, acum vreo treisprezece secole, Sfântul Ioan Damaschinul scria despre cinstirea sfintelor moaşte următoarele: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros” (Sfântul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Bucureşti, 1938, p. 278). Nu știu dacă astfel de argumente pot convinge cu ceva pe domnul Popescu ori pe alții ca el. Există libertatea de a refuza să creadă, chiar și după ce vor cerceta și se vor încredința că textele există. Însă noi avem datoria de a nu înceta să ne raportăm la cuvinte precum acesta al Sfântului Apostol Pavel: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4, 12-13). De ne-am învrednici noi să ajungem cu adevărat la această măsură a creștinului autentic, într-o lume care ne este din ce în ce mai ostilă!

De la același autor

Ultimele din categorie