Pe data de 26 septembrie 1947 a sosit ceasul plecării mele din lume. Dis-de-dimineaţă o corabie m-a adus încet-încet din lume în Muntele cel cu nume Sfânt, în Sfântul Munte Athos.

Când am ajuns la Dafni, portul Sfântului Munte, am coborât din corabie şi m-am urcat în barca ce avea să treacă pe la mănăstirile aflate pe partea vestică a peninsulei, ultima destinaţie fiind exact locul unde trebuia să ajung eu, şi anume Schitul „Sfânta Ana Mică”. Dar de îndată ce am intrat în barcă şi am plecat de la Dafni, a început războiul diavolesc al gândurilor.

Priveam mănăstirile cu zidurile lor şi mi se păreau că sunt nişte temniţe, iar părinţii, nişte surghiuniţi. „Cum de pot răbda aceştia aici?, îmi ziceam în sinea mea. Vai ţie! întoarce-te înapoi!”, înlăuntrul meu se dădea o luptă înfricoşătoare.

Alături de mine era un monah care cânta „Născătoare de Dumnezeu...” pe larg şi melodios. Acesta era foarte fericit, în timp ce eu fierbeam din pricina gândurilor şi a supărării. Atunci l-am întrerupt şi l-am întrebat:

– Părinte, unde este coliba Stareţului Iosif?

– De ce întrebi?

– Vreau să merg acolo.

– Ce vrei să faci tu acolo?

– Vreau să devin monah.

Auzind acestea, m-a măsurat din cap până-n picioare, după care m-a întrebat:

– Acolo vrei să mergi?

– Da, acolo voi merge.

– Nu eşti tu pentru locul acela. Acolo se posteşte, se priveghează, se fac metanii. O să-ţi iasă mâna din umăr de atâtea cruci câte o să faci. Îţi este cu neputinţă să mergi acolo. Tu eşti vai de tine.

Într-adevăr, în acel timp eram şi bolnav. Malaria ce bântuia prin Volos în acea vreme şi neîncetatele osteneli trupeşti făcute pentru a dobândi puţină hrană mă istoviseră cu totul. Doar bunăvoinţă mai aveam, putere însă deloc.

– Şi mâinile şi picioarele să-mi iasă, eu tot merg la Stareţ. Unde este? Nu vreţi să-mi arătaţi?

– Uite, vezi muntele acela şi micuţa colibă albă? Acolo este. Privind spre ea, am văzut-o plină de lumină şi am simţit că în ea stăpâneşte libertatea, iar nu că este o temniţă. Îndată mi s-a risipit toată întristarea. Era voia lui Dumnezeu să merg acolo şi prin acest chip căuta să mă înştiinţeze.

În cele din urmă, la apusul soarelui, am ajuns la arsanaua mică a Schitului „Sfânta Ana Mică”. Aici nu era nici ţipenie de om. Stareţul nu ştia că urma să vin. Pe atunci nu existau telefoanele, ca să-i dau de ştire. Şi în timp ce mă gândeam ce trebuie să fac, văd un bătrânel coborând cu o traistă în spate şi cu un toiag în mână. Era părintele Arsenie. De îndată ce l-am văzut, i-am făcut metanie până la pământ şi i-am sărutat mâna cu evlavie.

– Binecuvântaţi, părinte!

– Nu eşti tu Ianakis din Volos?

– Ba da, gheronda, eu sunt. Dar de unde mă ştiţi?

– A, Stareţul Iosif a aflat de la Cinstitul Înaintemergător. I s-a arătat astă-noapte şi i-a spus: „Îţi aduc un mieluşel. Primeşte-l în turma ta!”.

Apoi mi-a spus:

– Pe părintele Cornelie, care a coborât împreună cu mine, îl vom lăsa aici ca să păzească lucrurile, iar noi vom merge sus la Stareţ, căci ne aşteaptă.

Am început să urcăm. Ce simţăminte mă copleşeau! Oricâtă dibăcie ar avea cineva, nu le-ar putea descrie.

Când am ajuns sus, începuse deja să se înnopteze. Coliba Stareţului era cea mai îndepărtată şi aşezată în adâncul pustiei. Toată acea parte a muntelui era greu de străbătut.

De îndată ce am ajuns în apropierea primelor colibe, acolo unde era bisericuţa Cinstitului Înaintemergător, înăuntrul peşterii, părintele Arsenie a lovit un fier, semn că venisem. Imediat Stareţul a lovit şi el un fier, ceea ce însemna că primise semnalul nostru, după care a intrat în chilia sa ca să-şi facă privegherea cu Rugăciunea minţii.

Noi am mers să ne odihnim. Era sâmbătă seara şi a doua zi avea să vină părintele Efrem de la Katunakia ca să liturghisească.

Pentru aceasta şi părintele Arsenie mi-a spus:

– Vom avea Liturghie.

– Să mă treziţi.

– Tu crezi că te vom lăsa să dormi? Ei, de unde să ştii unde ai venit? De acum încolo va trebui să te scoli.

M-am culcat într-o „cuşcă”, între două scânduri. Şi aşa cum dormeam, mi-a adus diavolul un vis înfricoşător. Încă mai visam, când Stareţul tocmai ajunsese la uşă ca să mă cheme pentru Liturghie.

Eu strigam în somn:

– Mă tem! O să ne luăm la bătaie.

Atunci Stareţul a deschis uşa şi m-a întrebat:

– Fiul meu, ce ai păţit?

De unde să ştiu eu că era Stareţul!? De aceea i-am răspuns cu simplitate:

– Părinte, nu ştiu. Mă aflam cu unii într-o corabie şi am intrat într-o peşteră ca să ne luăm la bătaie.

Atunci el a zâmbit şi i-a spus părintelui Arsenie:

– Pe micuţul acesta de pe acum l-au înconjurat demonii. Apoi a zis către mine:

– Hai, scoală-te! Scoală-te, pentru că avem Liturghie.

De îndată ce am aflat că era Stareţul, m-am aruncat la picioarele lui zicând:

– Gheronda, binecuvântaţi!

– Hai, fiul meu, mergem în peşteră; vom avea Liturghie acum.

Bisericuţa era atât de mică, încât catapeteasma aproape că se sprijinea de strana Stareţului. Înăuntru domnea un întuneric care te îndemna la rugăciune. Singura lumină venea de la candelele din bisericuţă. Acolo se aflau două străni, iar între ele era spaţiu gol. Pe mine m-au pus în mijloc. Şi acolo, în acea lumină slabă, sufletul meu a cunoscut în felul lui chipul luminos al sfântului meu Stareţ.

Înainte de a începe Liturghia m-au îmbrăcat cu o dulamă atât de peticită, încât nu puteai să-ţi dai seama din ce material era făcută. Din pricina peticelor şi a nespălării era atât de grea, de parcă ar fi avut cinci kilograme. Dar eu am îmbrăcat-o şi mi se părea că era o îmbrăcăminte plină de slavă, foarte luminoasă, o îmbrăcăminte împărătească. Aveam o asemenea bucurie pe care nici un împărat, îmbrăcat în porfira lui împărătească, nu o are. Mi-au dat şi un fes care, din pricina nespălării, era tare ca o muşama, iar ca brâu o sfoară.

– Acum stai aici!, îmi spuse Stareţul.

Mi-au dat şi rasa sfinţitei stareţe Teodora, care deja adormise în Domnul, rasă ce răspândea mireasmă.

În acea clipă părintele Efrem a ieşit ca să se închine pentru Dumnezeiasca Liturghie, dar, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:

– De ce ai luat rasa? Dă-ţi-o jos imediat!

Cu siguranţă că el a crezut că luasem rasa din îndemn propriu, deoarece nu aveam nici măcar douăzeci şi patru de ore de când intrasem în obşte. Atunci Stareţul i-a spus:

– Părinte, lasă călugăraşul în pace! Stai liniştit! Am făcut asta ca să vedem cum îi stă.

Pe atunci mie abia îmi mijea mustaţa.

– A, e bine, a continuat Stareţul. E bun de preot. Ai văzut călugărul pe care îl aşteptam de mult timp ca să-l fac preot? Iată-l! A venit. Îi vom face şi un veşmânt frumos atunci când îl vom hirotoni.

Nici nu apucasem bine să vorbim şi ştia deja că pot deveni preot! Se bucura pentru că avea să aibă preotul lui, fiindcă pe părintele Efrem de multe ori părintele Nichifor nu-l lăsa să vină.

Prima mea Liturghie într-un paraclis athonit a avut ceva tainic. Înfăţişarea plăcută a Stareţului, psalmodia uşoară, întunericul care îţi pricinuia umilinţă, lumina lină a candelelor, mireasma tămâiei şi a lumânărilor, toate înlesneau înălţarea noastră duhovnicească.

Dimineaţa, de îndată ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, am ieşit din bisericuţă.

– Hai, să mergem să mănânci şi să bei ceva, fiindcă acum tot ceea ce ai adus va trebui să le cari în spate.

Umplusem o barcă cu lucrurile pe care lumea mi le dăduse să le aduc. Deoarece toţi fiii duhovniceşti ai părintelui Efrem ştiau că urma să merg la Stareţul Iosif, mi-au dat grâu, alimente şi diferite lucruri ca daruri. Şi toate acestea trebuia să le cărăm în spate cu plasa.

Înainte de a porni, ne-a dat ceai făcut din rozmarin, posmag cu viermi de pe timpul lui Noe şi o bucată de brânză pe care nici cu tesla nu o puteai tăia. Era ca o piatră, fără grăsime şi cu viermi!

– Mănâncă, călugărul meu, mănâncă, fiindcă o să ai de cărat!

Eu însă nu puteam să mănânc, pentru că în corabie avusesem stări de vomă din pricina răului de mare.

– Nu pot să mănânc, fiindcă stomacul meu...

– Mănâncă, mănâncă, pentru că o să cari acum.

În timp ce mâncam, Stareţul mă privea. Văzându-mă cât de slab eram, m-a întrebat:

– Dar tu nu ai vlagă în tine?

– Gheronda, nu vă uitaţi pe dinafară, ci uitaţi-vă înlăuntru şi acolo o să vedeţi că eu cu Hristos vreau să mă îndeletnicesc.

De îndată ce am terminat de mâncat, mi-a spus:

– Acum ia traista, ia şi toiagul şi mergeţi să căraţi!

Însă eu nu ştiam nimic, nici să car, nici să urc pe stâncile abrupte. Eram şi foarte slab din pricina repetatelor răceli.

– Eu le voi căra?, am întrebat eu.

– Tu.

– Să fie binecuvântat!

Şi căratul a început de dimineaţă. De jos, de la mare trebuia să urci pe munte pe nişte trepte cioplite, având greutate în spate. Seara, când am terminat cu bine, Stareţul mi-a spus:

– Să nu crezi că la noapte o să dormi. Avem priveghere. După-amiază dormim două-trei ore, după care facem priveghere între opt şi zece ore. Rugăciune, metanii şi studiu duhovnicesc. O să faci cinci sute de metanii, iar apoi mai vedem. Aceasta pentru început. Dacă cumva o să ai ameţeli, vino la coliba mea.

Şi astfel am început să priveghez în fiecare noapte. Fiindcă eram luptat de somn, mergeam la Stareţ în fiecare noapte. Iar când acesta ieşea din chilia sa, după ce îşi termina rugăciunea, stătea şi mă învăţa, iar eu îl ascultam cu o deosebită atenţie şi evlavie.

(Arhimandrit Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, pp. 218-223)