Rugăciunea nu este doar cultivarea a unei anume stări spirituale, nici meditație asupra unei idei abstracte, ori dizolvare anonimă într-o energie cosmică sau într-un absolut impersonal; rugăciunea în înțelesul ei creștin este întâlnirea personală și personalizatoare cu un Absolut Personal, cu o Ființă Supremă și Veșnică desăvârșită, revelată în Biserică ca Sfânta Treime. Individuală dar și comunitară, interiorizată, dar și liturgică, rugăciunea este un act sau eveniment ontologic în care se revelează realitatea specifică a existenței personale ca dialog divino-uman infinit.

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, Sibiu 2007, p.15)