Atunci când omul nu îşi toceşte mintea cu cele dumnezeieşti, ci şi-o toceşte cu viclenia, se predă pe sine însuşi diavolului. Mai bine ar fi fost pentru unul ca acesta să-şi fi pierdut mintea, ca astfel să aibă uşurare în Ziua Judecăţii.

— Părinte, diferă simplitatea de viclenie?

— Da, precum vulpea de şacal. Şacalul, dacă vede ceva şi îl vrea, merge dintr-odată şi îl ia, în timp ce vulpea mai întâi va face viclenii, şi abia după aceea va merge şi îl va lua.

— Părinte, viclenia poate fi considerată de unii ca inteligenţă?

— Da, se poate, dar dacă se vor cerceta pe ei înşişi vor înţelege ce este viclenia şi ce este inteligenţa. Au semnele lor de recunoaştere. Care sunt darurile Sfântului Duh? Dragostea, bucuria, pacea etc. (Galateni 5, 22-23). Are omul înrudire cu acestea? Dacă nu are înrudire cu acestea, atunci va avea ceva satanic, va avea cunoştinţe de ale lui aghiuţă.

Inteligent este omul curăţit, cel curăţit de patimi. Cel ce şi-a sfinţit şi mintea, unul ca acesta este într-adevăr inteligent. Dacă nu se sfinţeşte mintea, inteligenţa nu foloseşte la nimic. Iată, reporterii, politicienii, sunt inteligenţi, însă mulţi dintre ei, din pricină că nu au mintea sfinţită, printre lucruri inteligente spun neghiobii. Din prea multă inteligenţă spun mari neghiobii. Dacă omul nu îşi pune în valoare mintea, o exploatează diavolul. Iar dacă omul nu îşi pune în valoare inteligenţa spre bine, o foloseşte diavolul spre rău.

— Adică, dacă cineva nu şi-a pus în valoare inteligenţa, în felul acesta dă drepturi diavolului?

— Dacă nu şi-o pune în valoare, deja drepturile se dau de la sine. Când omul nu lucrează duhovniceşte, leapădă binele şi face el însuşi răul; nu că diavolul face aceasta. De pildă, unul este inteligent, dar nu-şi pune mintea să lucreze, ci trândăveşte. Dacă nu-şi pune mintea în valoare, la ce îi foloseşte inteligenţa?

— Un om inteligent, dar cu patimi, poate avea judecată dreaptă?

— Mai întâi, să ia aminte ca să nu dea crezare minţii lui, fiindcă de este om duhovnicesc se va înşela, iar de este lumesc va înnebuni. Să nu dea crezare gândurilor lui. Să întrebe, să se sfătuiască, să îşi sfinţească inteligenţa. Şi, în general, omul să îşi sfinţească toate câte are. Iar atunci când se va sfinţi inteligenţa, îl va ajuta pe om să dobândească şi discernământul. Omul inteligent, de nu se va sfinţi, nu va avea discernământul duhovnicesc. Iar un altul, simplu din fire, îl poate lua de sfânt pe un înşelat şi de evlavios pe un afemeiat. Iar dacă cel inteligent se va curăţi, va dobândi mult discernământ.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 213-215)