Pe 17 decembrie, Ceauşescu ordonă deschiderea focului: „Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei… Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical”. Iar ordinul este executat. În acea zi, 65 de oameni au plătit cu sânge dorința lor de libertate, iar 224 de persoane au fost rănite prin împuşcare. În ziua de 20 decembrie 1989, Timişoara a fost declarat primul oraş liber de comunism din România.

În decembrie 2019 am vorbit cu Dan Negru despre cum a văzut și a trăit el momentele esenţiale ale Revoluţiei de la Timișoara, dar și despre cum putem noi să păstrăm vie amintirea celor care s-au jertfit cu gândul la un viitor mai bun, acum 30 de ani, în oraşul de pe Bega.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, câteva sute de timişoreni porneau o revoltă împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Dan, erai acasă în acele momente?

Timișorean fiind, în noaptea de 16 spre 17 decembrie am fost acolo, în preajma evenimentelor, dar am fost un laș al Revoluției. Drumul meu spre casă trecea pe lângă stația de tramvai din preajma locuinței pastorului László Tőkés și lăsam dinadins să treacă vreo câteva tramvaie care m-ar fi dus acasă, doar ca să apuc să casc gura la revolta celor câţiva din faţa casei pastorului. Eu am fost un simplu spectator. De fiecare dată când intru în Catedrala din Timişoara, în stânga intrării se află placa comemorativă a lui Florin Gârjoabă, un fost coleg de-al meu din școala generală. Despre ei e Revoluția. Despre cei care au rămas acolo, în piețe. Noi, ceilalţi, suntem niște spectatori lași.

Cum a perceput adolescentul Dan Negru revolta la 18 ani? Cu entuziasm? Cu frică?

A fost un cumul de stări, dar mi-o amintesc pe cea de entuziasm. În Timişoara, euforia a venit pe 20 decembrie, ziua în care timișorenii deveniseră liberi. Abia după două zile a venit și țara. Zilele alea două, 20 și 21 decembrie, au fost pline de zvonuri alarmiste, cum că vor să distrugă orașul și multe altele. În zilele astea două, izolați de țară, singuri, dar liberi, timișorenii simțeau libertatea care a venit.

Ce moment te-a marcat? Ce imagine ţi-e limpede în minte, după 30 de ani?

Țin minte o sută de mii de oameni stând în genunchi și rostind rugăciunea „Tatăl nostru”. În zilele în care Timișoara era izolată de România, era singurul oraș care lupta, toți aveau un singur reper: Catedrala Mitropolitană. Și încrâncenarea supremă a venit atunci când copiii înveliți în cearșafuri albe au fost uciși pe treptele Catedralei. Atunci s-a ştiut că nu mai e cale de dat înapoi!

Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia din 1989? Ce să nu uităm?

Există acasă, pe clădirea Operei din Timişoara, o placă din marmură cu un mesaj: „Vouă, celor care, mulți sau puțini, cândva, veți trece, neliniștiți, peste urmele noastre, ale celor care am fost generația lui Decembrie ’89, un singur gând: România”. E tot ce trebuie să reţină cei ce vin după noi. Un singur gând: România.

Ce crezi că ar trebui să facă Biserica pentru păstrarea vie a memoriei celor care s-au sacrificat pentru libertate acum 30 de ani?

Cred că Biserica trebuie să le deschidă porțile tuturor celor de atunci și de acum, în rugăciune. Și să se roage pentru liniștea părinților care și-au pierdut copiii acolo. Părinți de îngeri.