Acum mulți ani ai avut primele tale experiențe de voluntariat, în ATOR Botoșani. Ce te-a motivat să te implici într-o astfel de organizație?

Am ajuns dintr-o întâmplare... O prietenă din cartier m-a luat cu ea la o conferință și îmi amintesc că, deși eram obișnuită cu mediul bisericesc, mergând la biserică cu ai mei, eram un fel de „Gigă Contra”. La acea conferință am râs foarte mult, am chicotit, n-am fost deloc atentă, i-am deranjat chiar și pe cei din jurul meu. Totuși, a fost un ceva care mi-a dat un pic mai mult sens, care în primul rând m-a intrigat cu gândul „Ce caută preoții ăștia și de ce sunt ei interesați să înțelegem ceva dincolo de slujbe, de ce sunt ei interesați ca noi să ascultăm niște conferințe faine, ori să mergem în niște tabere?!”. Și cred că asta m-a motivat. Faptul că am putut să ies dintr-o rutină ușor formalistă, din tot ceea ce însemna școală, stat acasă cu familia, ieșit în oraș, clasic, ca o adolescentă, și mersul la biserică duminica și la marile sărbători. Eu sunt destul de curioasă de felul meu, astfel încât dacă a fost o propunere de activitate faină, care să mă scotea din rutină, pe mine m-a atras sută la sută și așa am decis să mă implic în continuare. 

Înțeleg că ai început ca și participant, iar mai apoi ai trecut la statutul de voluntar.

Da, categoric. Am început ca simplu participant și mă gândesc de multe ori, cu drag, la faptul că au fost niște oameni care mi-au dat șansa de a-mi descoperi darurile, pe care mai apoi le-am putut pune în slujba altora. Mi s-a dat șansa chiar și așa, cârcotașă fiind și ușor răutăcioasă, critică câteodată... Eram o persoană care comenta suficient de mult și, totuși, au fost niște oameni care au văzut ceva dincolo de această mască, pe care o afișam ca să par „șmecheră” în fața prietenilor mei.

„Această echipă a adus în viața mea o serie de conexiuni foarte importante și valoroase”

De ceva timp ești implicată în echipa „Tineri către tineri”, echipă ce realizează emisiuni radio, iar din 2018 te afli în poziția de coordonator al echipei. Ce a însemnat pentru tine oportunitatea de a te auzi la radio în toată țara? 

A fost un lucru pe care nu l-am înțeles pe deplin de la bun început. Implicarea mea a pornit ca un simplu răspuns afirmativ la o invitație de a veni la un interviu. Era chiar în primul meu an de facultate, îmi amintesc perfect, și am vorbit despre prima mea sesiune, cum a fost, care a fost impactul... Nu m-am văzut niciodată cu voce radiofonică, cu dicție perfectă, să am valoarea sau cunoștințele necesare pentru a le vorbi altora. Nu a fost un lucru pe care mi l-am propus, dar a fost o oportunitate de care am profitat, în ideea în care îmi plăcea echipa. După ce am fost invitată la acest interviu, am primit un feedback pozitiv și atunci mi s-a propus să moderez alte interviuri. Apoi, ușor, ușor, lucrurile au evoluat și am trecut din ipostaza de coleg, la cea de coordonator. Această echipă a adus în viața mea o serie de conexiuni foarte importante și valoroase, având ocazia să ies în primul rând pe posturile naționale de radio, iar Radio Trinitas este un radio foarte ascultat în țara noastră. Am avut și posibilitatea de a avea invitați diverși, teme diverse. De la un tânăr ca mine, care a împărtășit anumite trăiri, tematici care îl preocupă, până la profesori, psihologi, medici. Tot felul de oameni din toate categoriile sociale și profesionale ne-au trecut pragul studioului și am fost mai mult decât bucuroasă să-mi umplu și eu rezervorul de cunoștințe din zone atât de diverse. Mai mult decât atât m-am, bucurat că toți invitații pe care i-am avut până acum, au avut o abordare foarte umană și foarte „de la egal la egal”. Aș zice că e un mare dar al persoanelor respective, că au făcut acest efort și pentru mine, interlocutor direct, dar și pentru ascultătorii care sunt zeci de mii, să înțeleagă niște subiecte care altfel, citite din cărțile de specialitate, ar fi mai greu de înțeles.

Deși ai un job full time, încă ești implicată în această echipă. Ce te motivează să rămâi în continuare implicată?

Cred că e un fel de atașament. După ce trece un anumit număr de ani, simți că face parte și din tine, e și al tău, e un drag. Adică acum nu este un efort, chiar dacă am acest job full time, pentru că în atâția ani mi-a intrat în mână să fac ceea ce fac. Dacă înainte, pregătirea întrebărilor sau programarea interviurilor îmi luau jumătate de zi, acum dacă în mod real mă concentrez, în jumătate de oră sunt gata. Pot să fac la aceeași calitate un lucru la fel de complex. Asta pe lângă faptul că-mi place și că a devenit o parte din minte, nu o văd separat pe Oana cea care lucrează în industria IT, cum nu o văd nici doar pe Oana care face emisiuni la radio. O văd pe Oana care le face pe ambele. E un ritm care mă mulțumește, care mă echilibrează și care îmi aduce plus valoare în viață.

Lucrezi la o multinațională în IT. Găsești vreun punct comun între activitatea pe care o desfășori la job și pasiunea pentru radio?

Bineînțeles. Sunt chiar mai multe puncte în comun. Eu la job fac lucruri exacte, matematice, ce țin de date fixe și atunci mă ajută ceea ce fac la radio pe partea de organizare. Adică îmi este foarte ușor să programez, să schițez edițiile viitoare și să le distribui către membrii echipei. Pe lângă treaba aceasta, la job lucrez într-o echipă, așa cum lucrez și la radio. Dacă la job sunt într-o echipă, dar nu pe post de coordonator, eu pot înțelege cum se simt cei pe care îi coordonez în echipa de la radio. Iar prin faptul că îmi sunt cunoscute ambele perspective, mă ajută să mă raportez, cred eu, într-un mod cat mai aproape de adevăr și să am atitudinea potrivită și într-un rol, și în celălalt.

Ai simțit vreodată lupta dintre job și pasiune, dintre nevoia materială, pe care ți-o împlinește jobul, și nevoia sufletească, pe care ți-o împlinește pasiunea?

Da, bineînțeles că lupta apare la un moment dat. M-am întrebat dacă nu ar fi bine să rămân doar în partea aceasta de radio, care mă împlinește. Pe de o parte, nu e un domeniu în care se câștigă la un nivel acceptabil pentru orașul Iași, oraș în care mie îmi place să locuiesc și îmi place să-mi păstrez ritmul de viață. Pe de altă parte, pe lângă nevoia materială, a fost și nevoia de date exacte, de feedback, să am ceva mai concret, pe care îl văd ca rezultat al muncii mele. La radio avem feedback de la unii ascultători, dar nu mereu. Adică nu văd o reacție, nu mă sună cineva imediat după emisiune să-mi zică acolo e bine, acolo nu e bine. La job e diferit. Văd partea mea de rezultat, primesc feedback pe ea și, într-un fel, e mai aplicat. Nevoia mea pentru tot ce înseamnă real, se împlinește acolo. Deci, nu a fost neapărat un conflict, însă au apărut la un moment dat niște întrebări, dacă ar fi bine să rămân doar într-o zonă sau alta și rezultatul a fost că mai bine le mai combin cât mai pot.

Că tot ai vorbit despre lucruri exacte: corporațiile sunt percepute ca fiind medii reci, în care subiectele principale sunt obiectivele viitoare, eficiența muncii și deadline-urile. Mai este loc și de Dumnezeu într-o corporație? 

Cu siguranță. Nu aș vrea să idealizez sau să spun că este regulă general-valabilă pentru orice corporație, dar eu pot să zic că sunt recunoscătoare, în primul rând, pentru echipa din care fac parte. Pentru că sunt niște oameni... eu îi numesc „normali la cap”. Sunt oameni care știu de Dumnezeu, care nu se feresc să zică că țin post, de exemplu. Oameni ai căror decizii le sunt respectate. Dacă mergem în post la un local sau facem un grătar, mereu este această grijă și pentru cei care țin post în ziua respectivă. Încercăm să nu organizăm petrecerile în post. Chiar nu am fost martora niciunei situații de derâdere, de punere la colț. Din fericire, nu. Nu cred că este un mediu ostil credinței, atâta timp cât nu ești tu ostil cu cei care au o credință diferită de a ta. Dacă eu sunt prietenoasă, deschisă și foarte naturală în tot ceea ce înseamnă stilul meu de viață, care Îl include pe Dumnezeu, și nu mă rușinez, și nu dau cu piatra în celălalt și ceilalți se vor raporta în același fel. Chiar nu mi s-a întâmplat și nici nu am auzit în firmă să se întâmple așa ceva. 

„Se simte că oamenii, când vin acolo, vin cu gândul la Dumnezeu”

Știu că ești pasionată de călătorii, iar recent ai fost într-o călătorie în Țara Sfântă. Ce a însemnat această experiență pentru tine?

Călătoria în Țara Sfântă este, în sine, o călătorie diferită de orice altă călătorie. Pot să spun că a fost, bineînțeles, cu plusuri și minusuri. În ceea ce privește plusurile, se simte că oamenii, când vin acolo, vin cu gândul la Dumnezeu. E ceva diferit. Când intri în Biserica Sfântului Mormânt, simți că oamenii trimit un gând către Dumnezeu, o rugăciune, o mulțumire. E o energie a locului, a oamenilor care intră acolo, o energie bună. A fost frumos sentimentul pe care l-am avut când am trecut prin locurile de care auzeam doar în pasajele din Sfânta Evanghelie, la Liturghie. „Aici stătea mântuitorul și predica, pe marea asta a mers, aici a fost răstignit...”,  adică sunt foarte multe piese de puzzle care prind contur și pe care le desenez, așa, pe hartă, vizitând locurile despre care am auzit an de an. Ca punct minus, aș spune că, din păcate, istoria locului este una tumultoasă și că nu poți să nu observi conflictele dintre locuitori. Se simte tensiunea dintre ei, tensiune pe care am simțit-o și eu, mai ales atunci când am intrat în cartierul evreiesc pentru a ajunge la așezământul românesc. Aceasta este o parte mai puțin plăcută, însă cu siguranță e total acoperită și depășită de aspectele frumoase. 

Ce mesaj ai pentru tinerii care abia intră pe piața muncii și care, poate, au emoții pentru mediul pe care îl vor găsi în corporație, echipă etc.?

Emoțiile sunt inevitabile, ca să zic așa, pentru orice nou început, orice provocare. Fie că ești în clasa a VIII-a și dai la liceu, fie că ești in clasa a XII-a și dai la facultate, acela e apogeul la care ai ajuns și te consumi în raport cu nivelul la care ai ajuns. Eu să-i spun acuma unui tânăr care se angajează „nu te stresa, că o sa fie ok, o să vezi”, nu are sens. Ceea ce aș transmite, în schimb, ar fi ideea de a transforma stresul și de a-i da o notă pozitivă, întrebând de unde vin emoțiile. Dacă am o lacună în anumite cunoștințe, hai să văd dacă pot să suplimentez acolo. Sau dacă nu am cunoștințele necesare, hai să suplimentez pe partea de relaționare, muncă în echipă, time-management. Să nu le fie teamă de a doua, de a treia încercare. Acum e timpul. Pur și simplu. Acum e timpul lor să-l valorifice la maximum, să fie cei care, după lupte, se ridică juliți și vin triumfători și care nu se lasă descurajați de vorbele celor mai mari. Să-și urmeze instinctul, pasiunea și vorba aia: „Toate pânzele sus!”. Acum e timpul!