Text și context

Plasată într-o suită de relatări privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și modul în care se poate accede înspre aceasta, parabola fiului risipitor a beneficiat în decursul vremii de felurite exegeze, care de care mai inspirate. Atât Sfinții Părinți, cât și teologi mai vechi și mai noi s-au străduit să analizeze feluritele ei semnificații, evidențiind fie un aspect fie altul, al perenității mesajului pe care se străduiește să îl transmită. 

Fiul risipitor

Începutul narațiunii e unul abrupt: „un om avea doi fii”. Deși nu se specifică, atât aspectul introductiv, cât și finalul istorisirii, lasă să se înțeleagă că cel în cauză nu mai avea soție. Era văduv. Cine știe, poate îi crescuse singur. Era un tată care, forțat de împrejurări, asumase integral sarcina, deloc ușoară, a creșterii odraslelor. De altfel, e de presupus că, dacă ar fi avut mamă, aceasta ar fi avut un cuvânt de spus în ceea ce privește solicitarea mezinului. Că s-ar fi străduit să o împiedice, ori măcar să o întârzie. 

Cel mai tânăr a fost cel care a făcut, într-o zi, o cerere insolită. A solicitat tatălui împărțirea averii. Apoi, mânat de duhuri aventuriere, a plecat într-o țară străină. A risipit aici avuția încredințată. Ca orice om care nu s-a chinuit cu agonisirea ei, nu avea conștiința valorii celor de care se folosea. Modul în care a cheltuit-o nu e nici el onorabil. De îndată ce a sărăcit, a trebuit să ia contact cu o altfel de viață. Una radical diferită celei cu care fusese obișnuit. Marcată de lipsuri. De foame și abstinență. În acest context, a ajuns să pască porcii unui locuitor al acelor meleaguri. 

Venirea în fire 

În acest context se va petrece, în interiorul său, transformarea interioară. Faptul că nu putea să-și ostoaie foamea nici măcar prin ingurgitarea roșcovelor pe care le mâncau porcii (plante altminteri destul de sărace sub aspect nutritiv), l-a determinat să mediteze. De altfel, se spune că unii oameni sunt mai predispuși spre cugetare atunci când stomacul lor e gol. Astfel a ajuns să-și dorească să se întoarcă. Conștient fiind că argații tatălui său o duceau mai bine decât el, și-a pus în gând să reia legăturile cu părintele. Să ceară reprimirea. Nu în postura de fiu, ci în cea de argat. S-a pregătit și ce să spună. Cuvinte menite a mărturisi eroarea și a solicita primirea iertării.

Întoarcerea

Acestea fiind rânduite, omul s-a așternut pe cale. Zărit de la distanță de un tată care-l aștepta, va fi întâmpinat de către acesta la capătul drumului. Nu va avea vreme să rostească tot ceea ce-și propusese. Să-și ceară iertare. Bucuria regăsirii va năvăli, aidoma unui potop, peste ambii protagoniști ai scenei. Ca atare, va fi repus de îndată în postura de fiu. I se vor oferi mantia și inelul ca semne distinctive. În cinstea lui se va junghia vițelul cel îngrășat. Spre a se marca momentul. 

Întoarcerea lui va fi acompaniată de o alta. Ce-i drept, cea din urmă nu va fi concomitentă cronologic cu prima. A fiului celui mare. Plecat la câmp, va ajunge și el acasă, înspre seară. Auzind veselia, va întreba pe una dintre slugi ce înseamnă acest lucru. I se vor aduce la cunoștință cele întâmplate. În loc să se bucure, el se va întrista, însă. Nici măcar rugămintea tatălui de a deveni părtaș evenimentului nu va reuși să-l înduplece. Deși cuvintele din urmă aparțin părintelui, nu știm exact dacă ele au avut, sau nu, efectul scontat asupra celui în cauză. 

În loc de concluzii

Slăbiciunea părinților sunt copiii lor. Ce n-ar face un tată, ori o mamă pentru a-și ajuta copilul? De câte ori nu li se impută celor care s-au încumetat a da naștere, poate pe nedrept, comportamentul nefiresc al odraslelor lor? Și totuși, niciun efort nu-i prea mare atunci când vine vorba de faptul de a-ți salva ceea ce ai mai de preț. Un părinte bun, duhovnicesc ori trupesc, nu se dă înapoi de la nimic atunci când vine vorba să-și ajute odrasla. Așa e și în cazul lui Dumnezeu. Dacă întoarcerea fiului risipitor ar putea fi considerată ca reprezentând, simbolic, itinerarul umanității căzute înapoi înspre Împărăție, atunci ar trebui să devenim conștienți în mod responsabil de faptul că ne regăsim în ipostaza celui care a cheltuit în mod iresponsabil o avere pe care n-o agonisise el. Că, aidoma aceluia, am făcut să dispară, cu prea multă ușurință, sume colosale. Compuse din valori precum dragostea, smerenia, nădejdea, ori credința. Precum pe el, și pe noi, Domnul ne-așteaptă, ca un părinte iubitor. Să ne venim în fire. De câte ori nu scrutează El, oare, zările, în căutarea noastră? De fiecare dată, ne primește. Nu are nevoie de cuvintele noastre de iertare. Nu ne retrogradează la statutul de argați. Dimpotrivă. Pune inel în mâna noastră și junghie vițelul cel îngrășat. Căci pentru El, singurul lucru care contează e întoarcerea. Îndrăzniți!