Între eu şi noi. Întruparea Domnului

Dumnezeu Se întrupează în noi. Stă la uşa sinelui. Şi aşteaptă. Să-L vedem. Dincolo de noi. Hristos Se naşte. În mine. În tine. În noi. Ca eu să văd în ochii tăi. Pe El. Nu pe mine. Nici pe tine. Ci pe noi.

Cum ar fi fost lumea dacă Dumnezeu nu S-ar fi întrupat? Şi ar fi rămas acolo, în cerul Lui? Viaţa ar fi fost ca în Vechiul Testament. Şi nu era chiar rea. Căci vedem cum oamenii plăcuţi Domnului încă Îi vorbeau, încă Îl vedeau în faţă. Era şi credinţă, era şi iubire chiar, era şi pocăinţă. Era şi bogăţie, era şi înţelepciune. Totul era la fel. Părea la fel.

Ce-nseamnă că părea la fel? La suprafaţă, totul era la fel ca acum. Şi totul de acum este ca atunci. Nimic schimbat. Nimic diferit în cele vizibile. La fel este acum, ca şi atunci. Nicio diferenţă. Soarele a rămas la fel. Luna, la fel. Stelele, iar. Apele, mările şi oceanele. Munţii sunt la fel. Şi buburuzele. Iarba, nisipul. Toată Creaţia pare la fel. Şi omul.

Doar Raiul era închis. Şi sufletele mergeau în Sheol. Dar asta nu se vedea. Căzând omul din Rai, a căzut de la faţa Domnului. Din slava Lui. Şi Raiul s-a închis. Pentru om. Pentru că omul s-a închis pentru Rai. S-a închis în sine. Şi s-a întors cu spatele. Ochii omului nu au mai putut privi faţa Domnului. Pentru că faţa Domnului este chipul Lui în slavă, adică Hristos. Omul a căzut de la faţa Lui. Din faţa Lui, mai exact. Faţa lui Hristos cel neîntrupat încă.

Hristos S-a întrupat ca să fim cu faţa spre El din nou. Şi cum vine aceasta? Omul, fiind întors în sine, cu spatele la Dumnezeu, nemaivăzându-L, a uitat chipul Lui. Şi uitând chipul Lui, şi-a pierdut asemănarea cu El. Atunci, Dumnezeu văzând că omul s-a întors către sine, fiind închis în sine, cu spatele la El, a trebuit să Se așeze El în faţa noastră, ca noi să Îi vedem Chipul iar. Ca să facă aceasta, a trebuit să pătrundă în interiorul nostru. S-a pus în spatele sinelui nostru şi totuşi cu faţa la noi, ca noi privind către sine, să-L zărim şi pe El. Adică S-a întrupat în noi. Şi aşteaptă discret şi cu fineţe, bătând la uşa sinelui nostru. Dumnezeu S-a întrupat ca noi să putem vedea Lumina Lui prin ochii Lui. Căci prin ai noştri nu se mai putea. „Întru lumina Ta vom vedea lumina”, zice psalmistul.

Hristos a  intrat în pielea noastră. Astfel, reactualizând chipul Lui din noi. Asemănându-ne Lui iar. Cum? Privind noi la Cel dinlăuntrul nostru. Uşile Raiului s-au deschis. Prin El. În noi. Mai mult, Împărăţia Cerurilor ne cheamă acum. Ne aşteaptă. Dacă alegem. Pe El.

Vedem din Vechiul Testament că şi Moise stătea faţă către faţă cu Domnul şi vorbea cu El „cum ar grăi cineva cu prietenul său”, chiar dacă nu vedea faţa Lui, „fiindcă se temea să se uite deschis către faţa lui Dumnezeu”. Iar  Iacov, după lupta cu îngerul, vede pe Dumnezeu în faţă: „Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!” (Facerea 32, 30).

Totuşi, şi unul, şi altul, mai degrabă stau faţă în faţă cu Domnul sau faţă către faţă cu Domnul decât văd faţa Lui. Căci una este să vezi faţa Lui şi alta este să stai în faţa Lui. Căci zice Domnul lui Moise: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20).

Iacov spune că a  văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul lui. Cum se poate să vezi faţa Lui şi să nu poţi trăi? Şi, totuşi, să te mântuieşti? Ori mori, ori te mântuieşti!? Poate răspunsul stă tot în felul în care Dumnezeu I se arată lui Moise. „Şi iarăşi a zis Domnul: Iată aici la Mine un loc, şezi pe stânca aceasta. Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea peste tine, până voi trece. Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!” (Ieşirea 33, 11,20-23).

Stânca, însă, în Vechiul Testament Îl prefigurează pe  Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, aşa cum reiese din multiple locuri din Sfânta Scriptură. Omul nu putea vedea faţa Domnului, chiar stând faţă în faţă cu Domnul. Ar fi murit. Ar fi ars de la slava Lui. Dar, stând în faţa Lui, totuşi  Iacov a cunoscut mântuirea. Poate a cunoscut şi Moise mântuirea, căci nu poţi vedea spatele Domnului decât stând cu faţa la El. Ca să stai cu faţa la Domnul, El trebuie să fie în „spatele” tău, să te ţină în El, cumva. Adumbrit de El. Aşa cum stă puiul în marsupiul mamei. Domnul pare că face diferenţă între „faţă” şi „spate”, dar e greu de crezut că Domnul  Dumnezeul nostru care e veşnic şi omniprezent ar avea un spate şi o faţă. Mai degrabă El, în mila şi dragostea Lui pentru om, pentru a nu-L arde cu slava Lui, Îşi ascunde faţa, şi-o adumbreşte, ascunzând pe om în „scobitura stâncii”, aşa cum o mamă ar  înfăşura pruncul  la sânul ei, la umbra stâncii, ţinându-i mâna streaşină peste el, păzindu-l astfel de arşiţa slavei Lui.

Faţa Lui S-a întrupat ca omul să-L poată vedea. Fără să-L ardă. Ba mai mult, faţa Lui s-a întrupat în noi. De la botez. Ca omul să-L vadă din interior. După cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, în „Viața în Hristos”: „Acum şi chipul lui Dumnezeu se întipărește mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma şi mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite“. Iar Pavel însuşi spune: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. Ne prefacem până când vom spune precum Pavel, „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

După întruparea Domnului, chipul Lui din noi, ştirbit de păcatul adamic, a luat faţă nouă. S-a reîntipărit în noi. Întreg. Deplin. Iar noi nu mai suntem „ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa”, căci acest văl a fost desfiinţat de Însuşi Hristos, prin întruparea Lui. Şi de ce S-a întrupat? Ca să-L vedem, să-L cunoaştem şi, astfel, să avem viaţa veşnică, să vedem faţa Lui veşnic şi slava Lui. Fără să ardem. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Doar prin întruparea Lui noi am putut fi botezaţi cu Duhul Lui şi îmbrăcaţi cu haina Lui, ca noi toţi să fim una, după cum spune Pavel: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat/ pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26-29). Botezaţi fiind, ne împărtăşim cu El. Faţa Lui ia chip în noi. Chipul luminii şi al dumnezeirii. „Am văzut lumina cea adevărată”. „Şi întru lumina Ta vom vedea Lumina.” Astfel că, am putea spune, poate şi întru faţa Ta vom vedea faţa Dumnezeului nostru? Căci „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan, 14,9).

Întrebarea se pune: Cum arată faţa noastră acum că Hristos s-a întrupat în noi? Cum arată feţele noastre, o dată cu întruparea Domnului? Cum arată faţa lumii? Pe cine sau ce oglindim noi? Aparent, totul arată la fel! Feţele noastre sunt la fel ca ale celor din Vechiul Testament. Lumea, aparent este la fel! Şi soarele, şi luna, şi stelele, şi apele, şi munţii. Şi buburuzele. Iarba şi nisipul. Toată creaţia arată la fel. Aparent, nimic nu este nou sub soare. Şi totuşi, Sfântul Ioan Damaschin spune că „singurul lucru nou sub soare este Hristos!” – Fiul lui Dumnezeu întrupat.

El schimbă faţa lumii. Schimbă feţele noastre. Schimbă faţa Cosmosului. Din adânc. Dintr-un adânc care nu se vede. Căci e tainic. Dar care stă să crape. Şi izvorăşte. Viaţa vie. Şi ridică vălul de pe ochii noştri. De pe inimile împietrite. Întoarse către sine. Se sfâşie perdeaua templului. Uşa se deschide. Vălul cade. Inimile se frâng. În iesle. Se zdrobesc. La piciorul Crucii. Maica ţine lumea. Nu mai e vin. E linişte. Tăcere. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui. Fie mie după voia Ta. Curge vin. Nou. Miroase a nuntă. Cu iz de veşnicie. E vreme de pârguire. „Peste munţi vor sta ape”. Se crapă de ziuă. Cerul plesneşte. Surd. Lumina ţâşneşte. Curge lin. Stând. Dinspre veşnicie. Faţa lumii e Lumina acum. „Întru lumina Ta vom vedea Lumina”. „Ca toţi să fie una”.

Dumnezeu Se întrupează în noi. Stă la uşa sinelui. Şi aşteaptă. Să-L vedem. Dincolo de noi. Hristos Se naşte. În mine. În tine. În noi. Ca eu să văd în ochii tăi. Pe El. Nu pe mine. Nici pe tine. Ci pe noi.

Hristos Se naşte ca eul să devină noi. Ca faţa mea să devină faţa Lui. Şi astfel, văzând eu prin ochii Lui, pe El în tine, noi să fim una. Hristos ia trup în noi, ca să putem trăi slava Lui şi viaţa veşnică încă de aici, noi toţi ca una. Amin!

Hristos Se naşte! Slăviţi-l!

De la același autor

Ultimele din categorie