Niciuna. Doar o exprimare a voii lui Dumnezeu în raport cu a Sa creație, mai precis, în raport cu omul. Și vom vedea de ce spus acest lucru în cele ce urmează.

În acest an, 2024, în zilele de 14-16 septembrie, România a fost traversată de un ciclon[1], fenomen meteorologic foarte rar, care a adus cantități exagerate de precipitații ce au produs inundații cu pagube materiale foarte mari, dar și cu pierderi de vieți omenești. Imediat după acest fenomen de proporții aproape apocaliptice, Biserica Ortodoxă Română[2] a demarat campanii de strângere de fonduri, alimente și materiale pentru sinistrați, dar a și donat, cu titlu urgent, sume considerabile de bani pentru ajutorul persoanelor afectate de aceste inundații. Până aici este o știre. Sau nu. Deoarece în orice veste putem vedea prezența sau absența lui Dumnezeu. Și spun acest lucru pentru faptul că trăim în România, țară numită deseori „Grădina Maicii Domnului”[3]. Și cu toții, cei din interior, cât și cei din diaspora, ne bucurăm de frumusețea meleagurilor mioritice. Dar, cu toate acestea, adeseori observăm șanțuri pline cu mizerii și drumuri umplute de gunoaie. Sigur, putem spune, rapid și disculpator, că alții aruncă toate aceste mizerii. Și totuși...                                      

Inundațiile din acest an, de altfel ciclice în zona respectivă, care apar odată la un deceniu[4], pot ridica această întrebare: „Unde este Dumnezeu în această ecuație? De ce  România, o țară religioasă prin populația ei, o țară care are multe relicve sfinte și mărturii vechi ale creștinismului primar pe aceste meleaguri, o țară care Îl cinstește pe Dumnezeu prin diferite forme de manifestare, o țară care este denumită Grădina Maicii Domnului, poate trece prin aceste momente grele? Unde este Dumnezeu?

Răspunsul este simplu. Dumnezeu este aici. Dar... El este în măsura în care vrem să-L primim. Dumnezeu este în primul rând în inima fiecăruia dintre noi. Dacă nu-L vei găsi acolo, nu-L vei găsi nicăieri. În al doilea rând, ca să-L găsești pe Dumnezeu, trebuie să-L cauți. Sincer și dezinteresat. Da, în România, multe biserici și mănăstiri sunt pline, dar sunt aglomerate de oameni care caută să-și rezolve o problemă prin intermediul lui Dumnezeu, și nu-L caută cu adevărat pe Dumnezeu. De multe ori, pentru mulți dintre conaționalii noștri, Cel de Sus reprezintă un Pompier de serviciu, și nu Atotțiitorul, Care pe toate le poate înfăptui.

De asemenea, mulți dintre noi nu avem nici decență și nici nu facem ascultare. Nu avem decență să recunoaștem că nu ne pricepem la toate, deci nu toți suntem constructori, și de asemenea, nu facem ascultare. Nici de preot, nici de autorități, nici de specialiști. Dacă toți aceștia ne îndeamnă să nu construim într-un anume loc că este zonă inundabilă, noi aducem contra-argumente, în care la loc de cinste stă faptul că bunicii sau alte rude ale noastre au avut casă acolo. Bineînțeles, cu două-trei secole înainte.

Și acum zece ani au fost inundații, ca și în acest an. Atunci, filosoful Andrei Pleșu a scris un text[5], dezaprobând părerea unor ierarhi sârbi care spuneau că aceste calamități sunt o consecință a comportamentului omului. Dincolo de răspunsurile tematice[6] și bine argumentate ale unor reprezentanți ai Bisericii, rămâne întrebarea: de ce se întâmplă astfel de fenomene? 

Răspunsul este simplu. Din libertatea omului. Libertate pe care, Dumnezeu o respectă chiar și dincolo de linia roșie în care omul își face sineși rău. 

Omul a fost creat ca stăpân și administrator al naturii, pe care să o exploateze[7] cu rațiune spre folosului lui și al celorlalte viețuitoare. Însă, cel puțin în ultimele decenii, omul este un spoliator[8] al naturii și nu un administrator al ei. În numele eficienței financiare și al beneficiului material, omul „a uitat” că natura îi este pusă la dispoziție ca mijloc de hrănire și nu ca mijloc de „auto-distrugere”. Da, noi oamenii, ca și ființe create suntem deasupra naturii, dar uităm că ea, natura, ne este dată cu împrumut, ca satisfacere a nevoilor de hrană, și nu ca și „colhoz” bun de exploatat irațional. Ignorăm primejdia apelor, chiar și atunci când aceasta a fost semnalată de câteva decenii ca posibilitate[9].                                                                                        

Biserica dintotdeauna a avut această grijă a mediului înconjurător. Dar cine mai ascultă astăzi de Biserică, când internetul și rețelele de socializare ne dau impresia că avem dreptate în orice părere pe care o emitem? Patriarhia Ecumenică a stabilit în anul 1989 ca prima zi din Anul Bisericesc, 1 septembrie a fiecărui an, să fie o zi dedicată mediului înconjurător. O hotărâre benefică, dar prea puțin luată în seamă. Iar dacă citim mesajele[10] rostite anual[11] cu această ocazie, observăm grija Bisericii pentru mediu. O grijă care ar trebui să fie a fiecărui creștin în parte, a fiecărui creștin practicant care crede într-un Creator Suprem și care înțelege că această planetă are regulile ei naturale care, nerespectate, sau mai bine spus, succesiv încălcate, pot avea urmări negative foarte grave. De tipul mesajelor RO-ALERT emise weekend-ul trecut, dar prea puțin luate în seamă. 

În concluzie, aceste inundații și calamități au o întreită pedagogie: 

1) reprezintă o chemare, o invitație de a acorda ajutor, fizic și material, unor oameni (creștini sau nu) aflați în mare necaz; 

2) ne pun la încercare credința – nu atât a celor din mijlocul teritoriului calamitat, cât a noastră a tuturor, a celor de lângă, a celor care putem spune în liniștea caselor fără mâl și fără apă un  „Doamne ajută că am scăpat” dar, mai mult, putem întinde o mână de ajutor către frații noștri, oameni ca și noi, fii ai lui Dumnezeu; 

3) o chemare, a tuturor, la smerenie, la bun simț și la ascultare. 

Ne lipsesc mult aceste stări, și poate că, mai abitir decât niciodată, Dumnezeu ne cheamă, cu glasul tunetului, al vântului și al apelor, să ne revenim în fire și să fim ceea ce am fost cândva: un popor al lui Dumnezeu! Un popor care prețuiește și îngrijește natura ca pe propria sa casă. La urma urmei, e casa fiecăruia dintre noi, casă pentru care Cel de Sus nu ne cere chirie! Ci doar măsură și bun-simț!