Privind la momentele rememorate în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, se poate spune că viața noastră, mai cu seamă în contextul contemporan al ignoranței cu mască de condescendentă surprindere, e cuprinsă între două întrebări: „Ce este adevărul?” – mirarea lui Pilat – și „Unde mergi, Doamne?” – uimirea nedesăvârșirii specific umane a lui Petru. Dincolo de acestea se află Sublimul!

În prag de praznic – cel mai mare, cel mai important, izvorâtor de lumină și înțelegere binecuvântată – este momentul prielnic pentru a păși dincolo de întrebare, pentru îmbogățirea întru credință sau măcar pentru efectuarea unui prim pas spre dobândirea adevăratei înțelepciuni. Acum este momentul ca, în toiul bucuriei firești, să privim cu atenție în jur. Să privim în urmă, spre trecutul care ne-a definit existența, și înainte, către zări, spre viitorul care ne va spune povestea.

Știm cu toții că, dacă vom avea o minimă grijă (a se citi viclenie sau, mai edulcorat, diplomație), vom gestiona cumva felul în care va suna istorisirea despre noi, căci măcar din inflexiunile vocii pot fi „șlefuite” anumite cuvinte. Însă trecutul poate și trebuie să rămână neinfluențat de subtilități lumești, dur, neînduplecat, acuzator, dacă este cazul, aducându-ne aminte de ceea ce am fost sau, mai degrabă, de ceea ce nu suntem și am fi putut să fim.

Orice ar spune unii, nimic nu este simplu în viața unui creștin autentic. Deoarece la fiecare pas se poate ivi un nou prilej de apostazie sau de „relaxare” a credinței, spre a respecta o vremelnică modă, care poate distruge strădanii îndelungate și poate adumbri chipul luminos al strămoșilor ce se odihnesc în fotografii ca în icoane. În orice moment poate răsări o nouă sudalmă izvorâtă din suflete înnegurate, menită să ne inducă uitarea de noi înșine și de rostul nostru în lume. Dar credința cea izvorâtă din iubirea divină ne va călăuzi întotdeauna spre o atitudine pașnică, deși demnă. Căci Învierea Domnului este lumina cea adevărată, revărsată asupra tuturor, izvor de bucurie și de adevărată înțelepciune.

În prag de praznic binecuvântat, astăzi, poate mai mult ca în alte dăți, avem prilejul de a ne privi cu atenție, renunțând la sfieli și convenții de promenadă, care să ne îndepărteze de Dumnezeu. Ar trebui să percepem, cumva, și partea prea puțin remarcată a distanțării sociale, cea care ne ține în case. Deoarece singurătatea aceasta, impusă de pandemie, nu este neapărat o condamnare la însingurare. Este o șansă de a-L regăsi pe Părintele ceresc – Cel pierdut, uitat, lăsat deoparte, în crunta învolburare a clipelor care se scurg cu repeziciune. Este o șansă de a readuce în sufletele noastre lumina adevăratei credințe, departe de duhul mereu nemulțumit al acestui veac. De multe ori, în aparenta singurătate se nasc ideile frumoase, generatoare de fapte mărețe, căci acolo, în „chilia” solitară, în umbra sufletului nostru, ne așteaptă răbdător Dumnezeu.

Poate că, după încheierea stării de urgență și după dispariția spectrului acestei perfide boli, vom privi lumea cu alți ochi. Poate că ne vom gândi altfel pașii prin lume. Poate vom înțelege că existența întru Hristos nu reprezintă o simplă expresie care să își piardă ori să își dilueze irevocabil sensul, odată cu scurgerea timpului. Este dezideratul suprem, minunat, implacabil al omenirii așezate sub semnul Sfintei Cruci și sub vocația ratată, prea adesea, de a ne asuma calea către mântuire și de a o urma, indiferent de meandrele cotidianului.

Sunt multe lucruri care ar putea fi spuse, dar credința veritabilă se simte și se trăiește evitând cuvintele perisabil-meșteșugite, calambururile și „jocurile de scenă”. Iar această perioadă, în pragul praznicului Învierii Domnului, este prielnică sentimentului curat, al bucuriei și al recunoștinței față de Dumnezeu, Cel Care a oferit omenirii o nouă șansă: aceea de a exista întru iubirea mântuitoare a lui Hristos, dobândind, astfel, înțelegerea și adevărata înțelepciune.

Și cred că acum este momentul să uităm de orice neajunsuri specifice lumii în care trăim. Deoarece „milostivirea Ta, cea nemăsurată, cei ținuți în legăturile iadului, văzând-o, la Lumină au mers, Hristoase, cu picioare vesele, lăudând Paștile cele veșnice. Hristos a înviat din morți!” (Cântarea a V-a din Canonul Învierii).