La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină.

Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, cCare nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 1-17)

Evanghelia de la Sfânta Liturghie din noaptea Sfintelor Paști reprezintă primul text din cartea de cult numită chiar „Sfânta Evanghelie”. Altfel decât în calendarul bisericesc, care imitând anul fiscal bizantin începe la 1 septembrie, Evanghelia în cultul bisericesc începe cu Paștile. Altfel decât în Noul Testament, care începe cu Matei, Sfânta Evanghelie începe cu citirea primelor versete de la Ioan. Și altfel decât ni s-ar părea firesc, fiindcă ne aflăm în noaptea cea sfântă, când sărbătorim omorârea morții și Învierea Domnului, această citire nu amintește câtuși de puțin de Înviere, care rămâne totuși evocată atât la slujba introductivă, numită ea însăși „Slujba Învierii”, cât și în toate cântările pascale.

Ca să înțelegem de ce Părinții au rânduit chiar de Paști o citire atât de neobișnuită, să ne transpunem în starea creștinului participant la această mare slujbă, o ceremonie care începe chiar la miezul nopții. Atunci toate luminile din biserică se sting și preotul împarte Sfânta Lumină credincioșilor dintr-o singură făclie nouă. Cei de față sunt martori la noul început al lumii. Este ca și cum Dumnezeu ar spune din nou: „Să fie lumină”, așa cum citim în Vechiul Testament, la Cartea Facerii. Aceasta, fiindcă în lumina primită de pe Sfântul Altar, adică de pe Mormântul Domnului, suntem renăscuți, reînviați, spălați de păcate. De acum înainte, suntem chemați să începem o viață nouă, în Hristos.

Și, tot la fel cum Cartea Facerii începe cu cuvintele „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul...”, Prologul Evangheliei după Ioan, citit de Paști, ne arată că participanții la slujba pascală nu asistă la o comemorare istorică, o amintire pioasă a Învierii Domnului, ci sunt martorii recreării universului, întinerit și înveșnicit de Hristos. Textul vorbește tot despre început, însă despre Începutul cu literă mare, slavoslovind într-o cheie mai presus de materie, de cer și de pământ: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o...” (Ioan 1, 1-5). Avem, așadar, de-a face cu o repovestire a Genezei. Dar din ea aflăm în plus că Domnul Hristos nu este doar Cel ce S-a răstignit pentru noi, a înviat și ne-a mântuit, ci El este chiar Creatorul nostru. „Fără El nimic nu s-a făcut!”. A cânta la Paști despre istoria Învierii reprezintă ceva obișnuit. Credincioșii sunt deja „la curent” cu vestea minunată, o sărbătoresc exclamând „Hristos a înviat!” de zeci de ori sau poate chiar mai mult. Dar a vorbi despre Hristos, Cel ce ne înviază din morți și Dumnezeu-Creatorul, acest discurs oferă sărbătorii Paștilor un salt calitativ evident. 

Hristos e tocmai Cel care dă viața și lumină oamenilor, este Cel pe Care Îl simțim atunci când lumânarea preotului, în miezul nopții, străbate întunericul și-l risipește, înmulțindu-se în lumânările și candelele tuturor credincioșilor. El este Cel care, așa cum se spune în a doua parte a textului evanghelic din noaptea pascală, „luminează pe tot omul care vine în lume”. De fiecare dată când se naște un prunc pe pământ, de la începutul lumii și până azi, Cel care dă putere de viață este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. El este puterea regeneratoare, care Se impune în fața aripilor sumbre ale morții și o lasă pe aceasta fără vlagă. El a venit o singură dată în istorie, acum două mii de ani, dar atunci nu a fost primit, deși venise „întru ale Sale”, adică la cei din neamul Său. Totuși cei care L-au primit, adică toți cei ce au crezut atunci în El și care cred până acum – adică noi, creștinii – au puterea de la Hristos de a se face fii ai lui Dumnezeu. Aceasta pentru că: „din plinătatea Sa noi toți am luat, și har peste har”. Adică din puterea Sa dătătoare de viață iau putere toți cei ce cred în El și care astfel biruiesc frica morții și leapădă veșnicia ei, care nu e o veșnicie adevărată, ci o iluzie. Adevărul este că Hristos, Cel care a înviat, ne dă nădejde că și noi vom învia.