STOCKHOLM 2015

† Macarie,

Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi şi credincioase, sfântă îmbrăţişare pascală şi salutul binecuvântat „Hristos a înviat!”

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos, Cel Răstignit şi Înviat,

Viaţa fiecăruia dintre  noi este încadrată într-un ciclu de evenimente care ajung adesea să provoace rutina  unei  vieţi depersonalizate. Într-un   astfel de context oamenii trăiesc o viaţă dominată de clişee şi stereotipuri, lipsită de accente personale. Dincolo de aceste realităţi în plan individual, există un risc foarte mare ca ele să vicieze chiar şi relaţia noastră cu Dumnezeu şi viaţa în Biserică.

Vremea Sfântului şi Marelui Post al Învierii Domnului se repetă şi ea în fiecare an. Privită doar din perspectivă socială, este o perioadă a anului calendaristic, precum altele. Dacă ne angajăm însă în lucrarea duhovnicească, postul este un urcuş prin care, în fiecare an, ne depăşim neputinţele, înfăţişându-ne înaintea Domnului, care ne  primeşte în braţele iubirii Sale nemărginite.  Dacă înţelegem  fiecare zi  a  vieţii noastre  în  unicitatea  ei, străduinţele au ca rod transfomarea în oameni mai buni, mai iubitori, mai aproape de asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 1, 26), curăţiţi de păcatele care ne-au dominat.

În  cuvântul pastoral pe care vi l-am împărtăşit la praznicul Învierii de anul trecut, aminteam de faptul că lucrarea de curăţire a sufletului în perioada Postului se aseamănă cu urcuşul pe scara virtuţilor, descrisă atât de practic şi duhovnicesc de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul. Lucrarea  acestuia, Scara, amintită  şi în  Duminica  a IV-a din Postul Mare, oferă tuturor creştinilor, monahi sau mireni, modalităţile de cunoaştere şi desăvârşire a vieţuirii în Hristos. Anul acesta vom continua această abordare pentru a sublinia scopul urcuşului duhovnicesc, acela de împărtăşire din înălţimile întâlnirii cu iubirea lui Dumnezeu.

În  lumea în care zbuciumul cotidian ne îndepăr- tează de scopul zidirii noastre, când odihna  omului se regăseşte doar într-o  relaxare fizică, stimulată de senzorialitatea excesivă, urcarea pe o scară a virtuţilor se dovedeşte a fi foarte dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. Tocmai de aceea, la acest mare praznic al Învierii, când primim în mâini lumină şi dorim să o păstrăm cât mai mult pentru bucuria noastră şi a celor din jur, este necesar să devenim noi lumină din lumina Hristos. În  acest context, Sfântul Ioan Gură  de Aur ne îndeamnă, prin cuvântul său catehetic de la Slujba Învierii, să ne bucurăm: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata”. Răsplata finală vine după judecata finală, semn că până atunci toţi gustăm din Domnul, dar nu definitiv şi deplin.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Omul are nevoie de reprezentări iconice pentru a putea să înţeleagă şi să păstreze în memorie cele folositoare. Tocmai de aceea, învăţătura urcuşului duhovnicesc către Hristos Domnul, pe scara virtuţilor, a fost reprezentată din perioada medievală pe pereţii bisericilor, în minunate registre picturale.

Trebuie  menţionat  că ideea urcuşului duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu a fost lansată încă din Vechiul Testament, când o astfel de scară a fost văzută de patriar- hul Iacov, care „a visat că era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. După aceea s-a arătat Domnul în capătul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tau şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme». (...) Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacob a zis: Domnul este cu ade- vărat în locul acesta” (Facerea 28, 12-13; 16). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos reia această imagine în Predica de pe munte. Pornind  de la descoperirea vechitestamentară şi mai ales de la revelaţia desăvârşită a Noului Testament, creşterea duhovnicească a fost reprezentată în literatura patristică prin simbolul Scării. Întruparea acestei imagini a fost socotită Maica Domnului, plinitoare a toată Virtu- tea, ea fiind numită şi Scara pe care Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi şi prin care noi urcăm la cer.

În acest cuvânt pastoral mă voi opri asupra ultimelor trepte descrise de Marele Cuvios Ioan Sinaitul, nu doar ca reper, ci mai ales ca finalitate a ostenelilor celui care nu pregetă niciun efort pentru  a-L  întâlni pe Hristos, Lumina lumii. Urcuşul pe aceste trepte nu este uşor, iar icoana Scării subliniază dificultatea prin reprezentarea ispitelor care vin de la diavoli sau din noi înşine şi prin chipurile ascetice care se prăbuşesc de pe scară în abisul iadului, în dezordinea şi urâciunea pustiirii.

Antepenultima treaptă a Scării este a rugăciunii. Este  una dintre  cele mai consistente părţi ale cărţii Scara, cuprinzând 63 de sfaturi. Sfântul Ioan Scărarul învaţă atât de practic pe creştin să se roage, încât numai o simplă enumerare a efectelor rugăciunii ar reprezenta hrană spre desăvârşire: „Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii”. Paradoxul ‒ „rugăciunea este maica  lacrimilor  şi f iica  lor...”  ‒ completează imaginea iconică a celor care neavând rugăciunea curată, cad din starea virtuoşilor, pentru că n-au făcut din ea „lucrare fără de margine” şi „hrana tuturor fiinţelor netrupeşti”. Figurile hidoase ale demonilor trag până spre ultimele trepte pe cei care, deşi au fost tari în virtute, nu au fost tari  în  rugăciune. Sfântul Ioan  Scărarul spune: „Nu fi îndrăzneţ, chiar dacă ai dobândit curăţia.  Mai degrabă apropie-te în multă smerită cugetare şi mai multă îndrăzneală vei avea”1.

Cea de-a 29-a treaptă a Scării a fost intitulată de Sfân- tul Ioan a nepătimirii „sau despre desăvârşirea  şi învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte”. În nepătimire „se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii şi toate simţurile le-a supus minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului”2. Opusul nepătimirii este suferinţa, pătimirea de contingenţele şi durerile neîmplinirilor noastre. Acestea nu au hotar, pentru că şi patima are o sete de infinit în direcţia nimicului. Ce folos are omul care dobândeşte cunoştinţele şi deprinderile unora dintre virtuţi, dacă pe altele le neglijează: „nu se desăvârşeşte nepătimirea de vom nesocoti fie şi numai o singură virtute”.

În pictura exterioară de pe zidul nordic al Mănăstirii bucovinene Suceviţa, distanţa dintre penultima şi ultima treaptă  a  Scării  se  măreşte  semnificativ, dobândind accente înfricoşătoare. Este semnificativ pentru că ultima  treaptă,  a celor trei virtuţi, este  reprezentată iconic cu  textul dragostei,  dar  este  şi  înfricoşător prin  prezentarea  căderii ultimului  dintre  asceţii care ajunseseră la  capătul  urcuşului, aproape  de  Hristos. Chiar de pe ultima treaptă poate cădea omul. Imaginea ascetului care rămâne agăţat de scară doar cu picioarele, fiind tras de mâini de către diavoli, stârneşte uimirea când sesizăm un aspect cu totul neaşteptat. Arhanghelul Gavriil îi străpunge inima cu o suliţă ce are vârful în formă de trident. Arhistrategul binevestitor al naşterii Înaintemergătorului Ioan şi a Mântuitorului lumii, Iisus Hristos, este, de această dată, cel care străpunge inima neroditoare de iubirea Preasfintei Treimi.

Oricâte virtuţi dobândim, sub oricâte nevoinţe ne aşezăm, dacă nu rodim din dragoste, ne facem înşelători de cele sfinte înaintea lui Dumnezeu. De altminteri acesta este criteriul ultim al judecăţii (Matei 25, 35-36). Sfântul Ioan al Scării spune: „dragostea, după calitate, e asemănarea cu Dumnezeu pe cât e cu putinţă muritorilor; iar după lucrare, e o beţie a sufletului; iar după însuşire, e izvorul credinţei ”3. Lipsa  dragostei desăvârşite duce la căderea oricui. În această imagine descurajantă vedem însă un ascet care, de pe treapta nepătimirii, întinde cu îndrăzneală mâinile către Hristos, care ţine în mâna stângă un sul pe care stă înscris: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28).

Minunată lucrare dumnezeiască!

Domnul Luminii, înconjurat de îngerii slavei, prinde de încheietura mâinii pe ascetul nevoitor, care stă cu un  picior pe treapta  rugăciunii şi cu unul  pe treapta nepătimirii. Îngerii coboară pe creştetul său cununa cea neveştejită a măririi, pentru că a fost prins de încheietura mâinii de Făcătorul Său, de noul Adam.

Ce lucrare adâncă! Ce taină a iubirii!

În icoana Învierii, aşezată spre închinare la această prăznuire, îl vedem pe Hristos cel Răstignit şi Înviat cum ridică din iad, tot de încheieturile mâinilor, pe Adam, cel dintâi zidit, şi pe Eva strămoaşa. Sfântul Ioan Scărarul aminteşte că „iubirea pricinuieşte minunile..., iar pe cei ce Te iubesc îi faci nebiruiţi”. Întru aceasta nevoinţă a Scării, la capătul ei, braţele lui Hristos ne aşteaptă să ne tragă în Împărăţia Sa.

Preaiubiţii mei,

Fiecare dintre noi, indiferent că suntem puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oriunde ne-am afla, în ţară sau răsfiraţi în străinătate, suntem în călătoria vieţii către Împărăţie. Postul Mare a reprezentat urcuşul sufletului, susţinut şi de osteneala trupului. Am învăţat să ne rugăm ca vameşul, am căutat să găsim pocăinţa fiului risipitor, ne-am întremat  sufleteşte precum bolnavul din Caper- naum şi ne-am luminat cu privirea la Crucea Domnului. Nu mai contează acum efortul, cât mai ales lucrarea noas- tră sinceră de apropiere de Dumnezeu.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2015 să fie Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur. Tocmai din acest motiv m-am oprit, în acest cuvânt de suflet pe care vi l-am aşezat la inimă, la îndemnul unui monah  pentru  monahi,  dar folositor şi creştinilor mi- reni, pentru că, la capătul ostenelilor noastre ne aşteaptă aceeaşi răsplată, ne  aşteaptă acelaşi Hristos.  Pe  lângă nevoinţele personale, vă îndemn să fiţi membri destoi- nici ai comunităţilor din care faceţi parte, să cercetaţi cât mai mult parohiile şi mănăstirile noastre ortodoxe, ca din ele să dobândiţi harul mântuitor,  sfatul binecuvântat şi liniştea odihnitoare  în frământările lumii. Învierea lui Hristos, pentru noi, nu înseamnă doar o resuscitare, revenire la viaţa de dinainte, ci, în primul rând, o aşezare în statornicia Binelui, a Adevărului şi a Luminii, o liniştire în braţele Vieţii celei veşnice.

Dacă vom conştientiza că în Biserica strămoşească, cea luptătoare  şi biruitoare deopotrivă, găsim reperele şi remediile încercărilor, nu ne vom lăsa ispitiţi nici de bunăstare,  nici  de  secularizare, nici  de spaima  celor petrecute înaintea noastră, ci ne vom strădui în fiecare zi să dobândim un strop din bucuria Învierii. Bucuria aceasta să o dobândim prin curăţirea de patimi şi înmulţirea dragostei dintre  noi, ca braţele noastre, ce au fost împrumutate Preaiubitorului Iisus şi au miluit pe alţii în vremea Postului, să fie prinse de mâinile Sale dumnezeieşti pentru a fi traşi pe Poarta cea strâmtă a locaşurilor bucuriei veşnice.

Hristos a Înviat !

Cu binecuvântare şi dragoste părintească, al vostru fierbinte rugător către Domnul şi de tot binele voitor,

† Părintele Episcop Macarie

Dată în Reşedinţa episcopală din Stockholm, Suedia, la Praznicul Învierii Domnului, 12 aprilie 2015.

1 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş în: Filocalia, vol. 9, tra- ducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura In- stitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013, pp. 461-464.

2 Ibidem, p. 478.

3 Ibidem, p. 485.