Învierea, mister care depășește și sfărâmă înțelegerea omenească, presupune o credință în stare a transcede totul, a trece dincolo de limitele minții omenești, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabilește o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credință în ce este de necrezut intrăm – așa cum enunța marele nostru Mircea Eliade – în relație cu misterele din urmă ale creației și cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

În ziua Învierii, în prima zi de Paști, creștinul are parte de o părtășanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înțelegerii omenești. Pentru oarecare vreme izbutește a nu mai fi nici el „din lumea aceasta”. În Duminica Tomei însă revenim cu toții la nivelul minții omenești. Hristos Însuși recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii. Își arată mâinile și picioarele și coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.

Da, se revine cu desăvârșire la nivelul minții omenești. S-a zis cu săptămâna harică, luminată și supralumească de după Înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou se smerește, se umilește printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării, într-o sărmană țărișoară învinsă și cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orășel de provincie desconsiderată, a morții și anume a morții în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în Duminica Tomei se smerește consimțând să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul și silit a-și dovedi buna credință prin irezistibile probe concrete. Ceea ce și face în această ultimă chenoză a Sa.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 101)