Dintotdeuna au fost apreciați oamenii care au schimbat ceva în istorie. Gândirea populară ne spune că în viață noastră trebuie să lăsăm în urmă un pom sădit, o casă construită și măcar un prunc bine crescut, om de bază pentru societatea de mâine. Acestea sunt reperele unei vieți de om trăite cu înțeles, coordonatele după care suntem „evaluați” pentru faptele făcute pe pământ.

Înțelept lucru, însă au fost oameni în istorie care au lăsat în urmă mai mult de o familie, o casă sau o livadă.

Dumnezeieștii părinți ne-au lăsat moștenire, arc peste timp, ideea că importantă este pentru veșnicie dâra de lumină pe care am lăsat-o în urma noastră. O lumină izvorâtă din candela sufletului nostru, din bunătatea pe care am răspândit-o în jur. S-au referit la acei oameni care au avut puterea să schimbe în bine starea lucrurilor, să aducă zâmbet acolo unde tristețea era la ea acasă, să aducă nădejde acolo unde speranța nu se întrevedea și mângâiere în locul amărăciunii. Acei oameni care au sacrificat totul pentru celălat și pentru binele lui... Acele persoane care au schimbat starea de fapt prin puterea exemplului, motivându-i și pe ceilalți să se implice.

A FI este soluția. Aceasta este ceea ce produce o schimbare de durată. Pentru că nu putem să lăsăm o urmă in istorie, o dâră de lumină, dacă CEVA nu s-a schimbat în viața nostră. Schimbăm societatea construită în jurul nostru, în măsura în care lumina candelei din sufletul nostru pâlpâie... Vom spune că sunt povești, pentru că în societatea contemporană, atunci când eu am o problemă, problema este doar a mea...

A existat, însă, un OM în istoria capitalei Moldovei, pentru care problemele orașului, ale năpăstuiților de soartă, ale clerului, ale tinerilor școlari și studenți au devenit nu problemele, ci provocările sale! Avem o poveste de „părinte”, de „bunic minunat” care, după 27 de ani de slujire, a lăsat un alt Iași, un oraș de care noi, nepoții săi, ne bucurăm din plin. Pe scurt – vorbim despre Mitropolitul Iosif Naniescu.

A venit la Iași într-o vreme în care, după război, sărăcia și lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iași. Fusese episcop la Argeș, într-o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să-și aștearnă o bătrânețe liniștită. A preferat, însă, să-și suflece mânecile și să facă ceea ce 40 de ani nimeni nu a reușit – să finalizeze catedrala începută de mitropolitul Veniamin.

Documentele pomenesc dorința conducătorilor vremii de a dărâma ruinele din centrul orașului. Pe drept cuvânt, căci erau un focar de infecție, casă pentru oamenii străzii și animalele ce începuseră să se urbanizeze. Toată lumea spunea da dărâmării, iar bătrânul mitroplit a fost singurul care a zis „Nu, eu o refac!”.

În anul 1880, la 62 de ani, când mulți dintre noi ne facem planuri de pensie și „de meserie de bunic”, vlădica Iosif punea a doua piatră de temelie a Catedralei de la Iași. A implicat pe toată lumea pe care o cunoștea, de la ministrul Vasile Boierescu, până la arhitectul Alexandru Orăscu. A ajuns cu durerea catedralei până la Regele Carol I și, de acolo, în fața Parlamentului: „Dacă o țară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu dau dimisie din mitropolie. Poftiți cârja!”. Condicile vremii ce au ajuns până la noi, demonstrează cât de mult și-a dorit vlădica Iosif catedrala terminată: „Bătrânul mitropolit nu o dată, ci de multe ori în zi, se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se aşează bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolţi, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, şi aşa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii, pentru a vedea deplin întărite cerdacurile şi uşile aşezate acolo unde era nevoie. Sus şi jos, şi în toate părţile, se uita cu ochiul său ager să vadă cum se face totul. Şi această inspecţie o făcea când singur, când în tovărăşia comisiei, a arhitectului sau a personalului catedralei, ori a prietenilor”. A crezut cu toată ființa sa, iar Dumnezeu i-a răsplătit credința. La 23 aprilie 1887, cu mare fast s-a împlinit o mare şi fierbinte dorinţă a întregii Moldove, dar mai ales a bătrânului mitropolit Iosif Naniescu – sfințirea Cateralei Mitropolitane de la Iași.

Nu numai cu refacerea catedralei a fost Mitropolitul Iosif omul care a schimbat mentalitatea vremii. Seminarul Veniamin, care stătea în chirie în case evreiești, prima revistă teologică din țară pe care vlădica o împărțea gratuit în fiecare duminică, acestea sunt alte două exemple ale râvnei marelui mitropolit.

Ne întrebăm, de unde atâta putere să înfrunte mentalități și chiar răutăți, să spună da, când toți spuneau nu?  Harul lui Dumnezeu? Dragostea față de Dumnezeu? Iubirea față de cel aflat în suferință? Greu de răspuns. Însă, au rămas peste veacuri mărturii care dau de gândit omului contemporan, omului care se însingurează, de la zi la zi.

Nu oamenii de stat sau clerul ierarhic l-au numit încă din timpul vieții „Iosif cel Sfânt”, ci mulțimea săracilor din Iașul de sfârșit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoală de cântări şi la altele. La toți, în tot timpul anului dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu”.

Feţele săracilor din Iași se luminau la vederea mitropolitului, căci ştiau că are pentru fiecare câte ceva: „Zilnic veneau, doar numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoşi prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuşi se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul şi ajutorându-i cu banul. El avea ca un principiu, de a nu da oricărui sărac mai puţin de o pâine: bani pentru o pâne. Şi, dacă se golea punga de mulţimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari, pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale…”

Mila sa o arăta faţă de toţi deopotrivă, indiferent că era creştin sau evreu, român sau străin: „Un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri îşi primea ajutorul vieţii cu care a crescut în şcoala secundară şi la facultatea de medicină pe fiul său, care mai târziu, ajungând doctor vestit, s-a creştinat. Pe un alt evreu, care stătea pe strada nemţască din Iaşi, oamenii de serviciu îl vedeau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le-a fost satisfăcută de mărturia evreului: Cu ajutorul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit mi-am putut mărita cele trei fete”.

O bunătate ce depășea cu mult posibilitățile sale financiare. Dar, nu a renunțat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiţi. La sfârşitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alţii, numai şi numai să nu care cumva să rămână dator el faţă de săraci. Iar când a murit, nu s-au găsit la el decât doi lei, mai puţin ca la orice sărac, care-şi are cât de cât comândul său”.

O viață închinată Moldovei.  Model de rugăciune, de îndeplinire a pravilei monahale, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe ale catedralei. Model de dărnicie și bunătate. Un OM care a schimbat prin felul său de a fi un întreg oraș. Și continuă să îl schimbe, prin predica sa tăcută, din umbra ctitoriei sale.