Text și context

Plasată într-un capitol care conține o trecere în revistă a mai multor aspecte importante privitoare la viața și activitatea Mântuitorului, pericopa evanghelică de a duminicii care urmează Praznicului Înălțării Sfintei Cruci vine să ofere o serie de sfaturi cu relevanță morală. Învățătorul vorbește despre luarea Crucii ca leitmotiv al vieții creștine, credință, mărturisire și despre primatul celor spirituale asupra celor trupești. 

Crucea

Cel dintâi care definește traseul vieții omenești prin intermediul sintagmei de cruce e însuși Hristos. O face, de bună seamă, conștient fiind de nevoia intersecției planului terestru cu cel spiritual pentru bunul mers al ei. Ba mai mult o plasează în relație cu Sine. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Căci, fără El, ea nu are sens, ori conținut. Crucea despărțită de cel care a înviat pe ea, transformându-o în semnul biruinței nu e altceva decât un instrument de tortură. Unul destinat celor mai abominabile crime. Menit a pricinui o moarte lentă unui condamnat expus văzului trecătorilor. Spre a descuraja acte viitoare care seamănă cu al său. 

Odată ce Fiul lui Dumnezeu e răstignit pe lemnul ei, o transformă, inversându-i sensul. Ea devine, din simbolul morții, stindardul Învierii. Asumarea Crucii însăși vine să ne vorbească și nouă, creștinilor, despre această schimbare radicală. Și să ne arate că viața noastră trebuie asumată ca o cruce. După modelul lui Hristos și în urmarea Sa. Odată ce acest lucru se petrece, drumul are repere precise. Destinația devine, parcă, mai apropiată. 

Sufletul

De termenul pomenit se leagă de asemenea și ideea de suflet. Cu toții suntem conștienți, că vrem ori nu să recunoaștem, de realitatea și relevanța lui. Iisus vine să-l pună în prim plan. Să arate că toate acțiunile omenești se repercutează, într-o formă sau alta, asupra lui. Că oricine va dori să-l salveze după logica omenească, îl va duce la pierzare. Reversul e valabil și el. Un om care va pierde, aparent sufletul pentru Evanghelie, îl va câștiga întru Împărăție. Cum poate cineva face acest lucru. Prin intermediul a două instrumente prezentate aici. Urmarea și mărturisirea. Despre cea dintâi am vorbit deja. Cea din urmă e plasată, strategic, înspre finalul narațiunii. Odată ce omul devine conștient de relevanța sufletului și necesitatea salvării lui, are la dispoziție mărturisirea ca unealtă. Aidoma Crucii, și el capătă relevanță și deplinătate în Hristos. Fără el, e încă parte a unei căutări nedesăvârșite. 

Spre a înțelege relevanța acestui act al mărturisirii, Hristos oferă și o motivație frumoasă: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri”. Or, ce poate fi mai frumos decât să ști că Hristos mărturisește despre tine în Împărăție?

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică de astăzi are un mesaj complex și peren. Vorbește despre deplinătatea trăirii vieții asumată ca o cruce, despre urmarea lui Hristos, dătătorul de destinație și sens și despre mărturisire, ca element definitoriu al vieții spirituale. Scurt, concis și în puține Cuvinte, Mântuitorul ne oferă aici codul de acces înspre eternitate. Depinde de noi dacă acceptăm să îl primim și dorim să îl folosim cum se cuvine. Îndrăzniți!