În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David în duh îl numeşte pe El Domn, zicând: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»? Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)

Aflat în templul de la Ierusalim în ultima săptămână a vieții Sale pământești, Domnul Hristos propovăduia tuturor celor prezenți în preajma Paștilor evreiești – prin cuvânt direct și pilde – despre Împărăția lui Dumnezeu. Duminicile anterioare, cât și cea care urmează, sunt dedicate unor astfel de pilde în care a atacat fără menajamente comportamentul mai marilor poporului care se credeau posesorii adevărului divin și călăuzitorii tuturor către Tatăl Cel ceresc. De aceea, pentru a-L denigra în fața mulțimilor, fariseii și irodianii L-au ispitit, voind să-L prindă în cuvânt cu o chestiune de ordin politico-religios, întrebându-L dacă se cade să plătească impozit Cezarului (Matei 22, 15-22), urmați fiind de trimișii saducheilor care nu credeau în înviere și L-au provocat la rezolvarea unei ipotetice căsătorii de levirat (Matei 22, 23-34). În urma celor două răspunsuri cu adevărat dumnezeiești ale lui Iisus, fiindcă transcend raționamentele omenești, vine și un învățător de lege „ispitindu-L” cu întrebarea „care poruncă este mai mare în Lege?”

Pe lângă cele 10 Porunci sau Decalogul, considerate până azi chintesența Legii date de Dumnezeu lui Moise, evreii celui de-al treilea templu înregistraseră un total de 613 porunci și reguli. Majoritatea derivau din Pentateuh, însă un număr însemnat îl constituiau tradițiile și obiceiurile ulterioare. Așa cum Biserica de astăzi așază la loc de cinste, pe lângă Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție constituită din practicile liturgice, tradiția orală, hotărârile Sinoadelor Ecumenice și locale, scrierile Sfinților Părinți și diferite canoane, tot la fel și evreii de odinioară îmbogățiseră Legea cu tradiții, dar au ajuns la un moment dat să o codifice de o manieră, tautologic spus, legalistă. Existau porunci obligatorii și porunci neobligatorii. Fariseii, cei mai rigoriști, încercau să respecte toate aceste reguli, adesea fără discernământ, plasându-se în afara duhului în care au fost rostite sau scrise aceste rânduieli fie de Moise, fie de urmașii săi. De aceea, Mântuitorul i-a admonestat chiar puțin mai târziu, prin cuvintele: „Vai, vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23,13).

La întrebarea fariseului, Domnul Iisus dă un răspuns mai detaliat decât i se ceruse, expunând nu una, ci două porunci pe care le plasează pe picior de egalitate. „Marea şi întâia poruncă” nu face parte din Decalog, ci provine din Deuteronom 6,5: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Matei se rezumă doar la acest verset, omițându-l pe cel dinaintea lui, considerat la evrei drept mărturisirea de căpătâi a credinței sau așa-numita „Șema Israel”, o prescurtare a cuvintelor „Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronom 6,4). Potrivit Sfântului Marcu (12, 29-30), Mântuitorul a rostit, de fapt, amândouă versetele, ca și cum împreună ar constitui o singură poruncă. Mărturisirea unicității lui Dumnezeu, a faptului că El este „singurul Domn”, adică singurul Stăpân al tuturor, nu constituie o poruncă separată de aceea a iubirii lui Dumnezeu de către oameni, fiii Lui. Aceasta, fiindcă noi nu avem un Dumnezeu legislator, care dă decrete, porunci și Se impune cu forța și frica, ci un Dumnezeu Care a creat cerul și pământul din iubire, pentru ca ele să se desăvârșească în aceeași iubire. Poate că tocmai de aceea Evanghelistul Matei s-a mulțumit doar cu cea de-a doua parte a poruncii, înțelegând că mărturisirea unicității lui Dumnezeu se face tocmai atunci când inima, sufletul și rațiunea, cele trei părți constitutive ale ființei spirituale, se află în unitate lăuntrică și mărturisesc în egală măsură – una maximală – iubirea față de Dumnezeu.

Însă, pentru omul supus păcatului, o înțelegere a celei mai importante porunci, iubirea de Dumnezeu, poate să sufere carențe. De aceea, Iisus Se simte dator să completeze răspunsul cu „a doua (poruncă), asemenea acesteia”, anume: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (preluată din Levitic 19,18). Atât atunci cât și astăzi există oameni care, motivând iubirea față de Dumnezeu, își nesocotesc semenii. Când se întâmplă așa, presupusa iubire de Dumnezeu alunecă spre un formalism periculos, filetism, ba chiar ideologie, fiindcă tinde să se abstractizeze, devenind credință pură în cineva invizibil – or Hristos îndeamnă la o ancorare a vieții noastre spirituale în concret și nu într-o presupusă lume a ideilor. De aceea, Sfântul Iacov spunea că raportarea sănătoasă la Dumnezeu, credința adevărată se probează prin fapte, prin raportarea la semenii cu care ne întâlnim zi de zi: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17). 

Mântuitorul concluzionează că „în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii”, adică în iubirea față de Dumnezeu și cea față de aproapele, prima absolută, iar a doua întinsă numai la măsura iubirii de sine, se împlinesc toate îndemnurile dintre cele trecute și cele ce vor să fie. Puzderia de porunci au ca fundament porunca iubirii, fiindcă lumea a fost creată din iubire, iar finalitatea ei este împărtășirea acestei iubiri, tocmai aceasta constituind asemănarea cu Dumnezeu la care omul a fost chemat încă din Rai.

Textul Evangheliei din duminica a cincisprezecea se încheie cu un cuvânt adresat iarăși fariseilor, a celor care, oricât de formaliști erau și oricât de schimonosit interpretau Legea, totuși problematizau. Pe ei îi întreabă Iisus o întrebare care, la prima vedere, pare o răzbunare pentru întrebarea-capcană a lor mai devreme, dacă se cuvine a se plăti impozit stăpânitorului lumesc. De fapt, nu e așa. Domnul nu îi abordează triumfalist, dorind să-i facă de rușine că nu cunosc legea. Ci mai degrabă socratic, caută să îi incite la descoperirea reală a lui Hristos pe Care ei Îl așteptau. La întrebarea Lui, „al cui Fiu” este Hristos, ei răspund corect după Lege, zicând: „al lui David”. De aceea îi chestionează mai departe, ca să le arate că Legea nu mântuiește prin simpla ei respectare și atât. Potrivit acesteia, un părinte nu îl poate numi pe propriul său fiu „domn” adică stăpân, așa cum o face David în Psalmul 109,1. Fiul îi datorează respect tatălui, nu invers. Prin urmare, în Împărăția la care Dumnezeu ne cheamă, calitățile de părinte și fiu, stăpân și rob, împărat și supus – deși există în continuare – capătă un alt înțeles. Ele nu mai au nimic de-a face cu impunerea, supunerea, teama, pedeapsa. Iubirea le covârșește pe toate. Ba chiar și cele două porunci, prima și a doua din Lege, nu mai sunt porunci, ci manifestare naturală a duhului, după cum spunea odinioară Sfântul Augustin: „Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine” (Omilie la 1 Ioan 4, 4-12).