Iubirea celuilalt ca performanță duhovnicească (Luca 6, 31-36)

Reflecții

Iubirea celuilalt ca performanță duhovnicească (Luca 6, 31-36)

    • Iubirea de aproapele
      Iubirea vrăjmașilor / Foto: Oana Nechifor

      Iubirea vrăjmașilor / Foto: Oana Nechifor

Deși scurtă, pericopa evanghelică a celei de-a nouăsprezecea duminici după Rusalii, e una densă în conținut și de actualitate. Iubirea a devenit temelia creștinismului. A cunoscut ca model actul jertfei Fiului și a fost implementată, în repetate rânduri de către chipuri de lumină sub ipostaza jertfei. Căci nu poți iubi pe cineva fără a te jertfi. 

Text și context

Plasat într-un capitol dens în învățături, în care Hristos îi mustră pe farisei pentru cerbicia inimii lor, cheamă Apostolii la slujire, ori săvârșește minuni, textul pe care-l avem în vedere în rândurile următoare e unul complex sub aspect teologic și practic deopotrivă. Dacă ar fi să-l rezumăm prin prisma unor cuvinte cheie, ar trebui să ne oprim asupra unora precum: reciprocitate, iubire, vrăjmași, ori facere de bine.

Iubirea ca laitmotiv

Există un adevărat crescendo în înțelegerea dragostei. Dinspre manifestarea ei ca formă de reciprocitate, înspre superlativ, adică iubirea vrăjmașilor. Aspectul acesta e frumos înfățișat de către Învățător în pasajul în cauză. „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”, zice Iisus. Apoi arată că deplinătatea acestui act trebuie să treacă dincolo de barierele cotidianului, ori cele ale interesului comun. Că adevărata formă de manifestare a ei este întâlnită atunci când e îndreptată înspre cei care ne fac rău, ne urăsc, ori înspre cei care ne împovărează zilele. De ce? Răspunsul e simplu. Calitatea de ucenic al Fiului lui Dumnezeu presupune performanță, nu mediocritate: „Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”, zice Domnul. Or, cei care își doresc să fie următorii Săi, trebuie să demonstreze că pot mai mult. Mult mai mult. Maximum. 

Creștinismul, pe care-L întemeiază și propovăduiește Fiul Omului, nu este așadar, un spațiu al confortului, în care suntem chemați să viețuim cuminte, respectând niște reguli formale și de suprafață. E îndemnul la constanta depășire a tuturor limitelor. Deși pare greu, nu-i imposibil. Modelul îl reprezintă Divinul însuși. Motivația rezidă în nevoia de a dobândi calitatea de fii. Dacă în ipostaza slujitorilor ar fi fost acceptabile, probabil și standarde mai joase, în cea filială, trebuie cu adevărat să reușim să ne asemănăm Părintelui. Ca atare, toate aceste cerințe nu se petrec de dragul de a impune reguli. Nu sunt decupate de eternitate și emanate de o entitate care dorește să-și consfințească autoritatea prin faptul de a trasa norme de viață. Dimpotrivă. Își au rădăcina, modelul și sprijinul în El. Faptul este clar evidențiat în cuvintele: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”.

În loc de concluzii

Deși scurtă, pericopa evanghelică a celei de-a nouăsprezecea duminici după Rusalii, e una densă în conținut și de actualitate. Iubirea a devenit temelia creștinismului. A cunoscut ca model actul jertfei Fiului și a fost implementată, în repetate rânduri de către chipuri de lumină sub ipostaza jertfei. Căci nu poți iubi pe cineva fără a te jertfi. A-l pune pe primul loc. Dacă acest lucru e mai facil atunci când cel sau cea în cauză e un membru al familiei, ori împărtășiți interese comune, când vine vorba de dușmani, lucrurile se complică. Și totuși, nu-i imposibil. Ba mai mult, eliberarea și înălțarea sufletească pe care pot să-l aducă momentele în care reușim să repolarizăm relația cu cei care ne fac rău și să direcționăm înspre ei dragostea, bunătatea și ajutorul în locul răutății, merită efortul. Doar astfel reușim să ne regăsim în ipostaza de fii. Îndrăzniți!