De la un capăt la altul Evanghelia este scandaloasă. Nu pentru că provoacă scandalul, ci pentru că mesajul ei, concentrat în nedespărțirea dintre Adevăr și Iubire, produce scandal pentru cei care le țin despărțite, adică pentru cei care vor doar iubirile și adevărurile lor. În întâlnirea lor cu Adevărul și Iubirea lui Hristos se smintesc, smintiți fiind, și în unanimitate au o singură concluzie: afară cu El din viețile noastre!

Întâlnirea cu Zaheu din Evanghelie și recuperarea lui ne ilustrează cel mai bine acest tablou. Cu duminica lui Zaheu, Biserica intră în prepregătirea începutului Postului Mare. Suntem totodată cu Hristos în pustie, în lupta Lui cu demonii, la proba Botezului și a puterii Duhului Sfânt din El (motiv pentru care suntem în luna în care îi cinstim pe Sfinții Mari ai Bisericii: monahi ai pustiei sau ierarhi), ceea ce ne indică faptul că cea de-a doua acoladă a anului bisericesc, cu Peștera Mormântului în mijloc, deja s-a deschis, iar Duminica lui Zaheu ne anticipează foarte clar acest parcurs.

De fapt, Evanghelia în geografia ei teologică și duhovnicească, ne prezintă trei trasee esențiale ale lui Hristos prin Țara Sfântă. Primul este de la Nazaret la Iordan (de la Naștere la Botez). Al doilea este cel al urcușului de la Iordan în Galileea, cu apogeul pe muntele Taborului; iar al treilea traseu este cel al coborârii, de pe piscul Taborului până pe muntele Golgotei, în toate subzistând, pas cu pas, lucrarea lui Hristos de restaurare a lumii.

Cu Zaheu din Ierihon suntem în a doua jumătate a celui de-al treilea traseu. Hristos, de pe muntele Schimbării la Față, unde dumnezeirea strălucește prin Trupul lui Hristos, coboară și tot coboară până la Ierihon (atestat ca fiind cel mai vechi oraș din lume cu locuire neîntreruptă de zece mii de ani) și Marea Moartă (formată pe locul Sodomei și Gomorei), locurile cele mai jos de pe pământ (300 de metri sub nivelul mării); ceea ce arată că înălțimea Slavei lui Hristos de pe Tabor este direct proporțională cu coborârea lui în cele mai de jos ale căderii noastre. De la Ierihon, Hristos va mai urca doar până la dealul Golgotei (700 de metri deasupra nivelului mării), ca de pe Cruce să facă cea mai amețitoare coborâre, în adâncurile iadului. De ce? Ca să slobozească pe tot omul atins de veninul păcatului și apoi să facă ultima suire, până de-a Dreapta Tatălui, cu care va fi Prezent cu noi prin Duhul Sfânt „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 19-20).

Așadar, în duminica lui Zaheu suntem în fața pieptișului Golgotei spre care Hristos merge cu pași sprinteni, iar Biserica, noi toți, vrem să-L însoțim. Și ca să înțelegem din capul locului ce fel de iubire are Hristos care merge spre Cruce, pune Biserica drept exemplu pe vameșul Zaheu și recuperarea lui irecuperabilă. De fapt, Crucea arată ce suntem în stare să-i facem lui Dumnezeu, atunci când nu face ceea ce vrem noi.

Înainte de a intra în Ierihon, mulțime multă din cetate Îl întâmpină pe Hristos aclamându-L, prilej în care vindecă un orb, admirația pentru Iisus crescând exponențial. Toți liderii Ierihonului, evrei de vază, Îl invită pe Iisus să rămână în cetate pentru a da un banchet în cinstea Lui, după obiceiul vremii. Evreii, imploratori cu interes, au prima surpriză: „Iisus intrând trecea prin Ierihon” (Luca 19, 1), fără să răspundă invitației lor de a rămâne. După ce străbate cetatea și iese din oraș, se oprește brusc sub un sicomor (plantați întotdeauna în afara cetăților), privește spre Zaheu, ascuns printre frunzele mari ale copacului, îl strigă pe nume ca un profet și se autoinvită în casa lui. Gestul lui Hristos este o adevărată sfidare pentru toată mulțimea care-L urma și astfel admirația lor pe loc se transformă în murmur de împotrivire: „Și văzând, toți murmurau”, pentru că i-a ignorat și merge să găzduiască la un păcătos notoriu (Luca 19, 7).

Zaheu este motivul urii lor pentru Iisus. Acest Zaheu, ca de altfel toți vameșii și desfrânatele erau cei mai detestați oameni din societatea iudaică. Vameșul era nu doar un om care făcea escrocherii financiare, mărind cotele taxelor pentru romani din care se îmbogățeau peste măsură prin furt și afaceri imorale, dar în același timp era și colaboratorul romanilor. Din această combinație cu păgânii devenea de două ori necurat, motiv pentru care orice evreu credincios era obligat să se ferească de el ca să nu se întineze. În același timp, evreii erau invidioși pe vameși pentru că „au dat lovitura” și s-au îmbogățit peste noapte, excluzându-i pe față de la orice ritual religios. De altfel, și vameșii se fereau să se amestece în grupuri de evrei, știind că lesne pot fi maziliți de invidia până în rărunchi a evreilor care cinstesc legea.

Acest Zaheu, vameș mic de statură și din toate punctele de vedere, vrea s-L vadă pe Iisus, dar se temea să se apropie de mulțime, care oricum îl bloca și-l respingea. Toată bogăția acumulată nu-l putea ajuta ca să-L poată vedea pe Dumnezeu. De aceea, face gesturi scandaloase, pentru orice oriental din acea vreme. Aleargă înaintea mulțimii și se urcă într-un sicomor, ca ascuns sub frunzele mari ale copacului, singur să-L vadă pe Hristos. Este un adevărat scandal ca un oriental matur, putred de bogat, să alerge și mai ales să se urce în copaci. Iisus, însă, îi răspunde pe măsură, spre amplificarea scandalului: mai înainte ca tu să vrei să mă vezi, Eu te văd pe Tine. Ieși din ascunziș la lumină, căci vreau să rămân la tine să ne vedem mai bine (Luca 19, 5).

Hristos refuză să rămână la evreii de cinste ai cetății și merge să găzduiască la un vameș, la un interlop, la care se autoinvită, ba chiar se întoarce și din drum și participă nestingherit la ospăț alături de prietenii acestuia (toți vameși/interlopi). În acest context, Hristos devine necurat, ceea ce pentru mulțime era nu doar o bulversare, ci un scandal de neimaginat și dezamăgitor. Pentru evreii credincioși, gestul lui Hristos este smintitor, împotriva a tot ceea ce credeau, a tot ceea ce știau, a tot ceea ce așteptau. Acest Iisus, nu poate fi Dumnezeu, că nu respectă legea. Nu poate fi nici Mesia, pentru că amestecându-se cu prietenii romanilor, nu are cum să meargă la Ierusalim să înlăture stăpânirea romanilor, idee mesianică ce stăpânea mintea oricărui iudeu din veacul întâi. De aici tot murmurul evreilor, murmur care în limbaj vechi biblic înseamnă sămânță de scandal, de ostilitate, de revoltă până la ucidere (Ieșire 17, 2-3).

Zaheu, de bucurie, Îi face ospăț lui Iisus și copleșit de bunătatea și generozitatea Lui, fără să-i ceară nimeni, ci numai pentru că-și dă seama de starea lui: că este un impostor și interlop, ia o hotărâre uimitoare pentru Hristos. Pentru că ai venit la mine, Doamne, știu ce am de făcut: jumătate din averea mea o dau săracilor, din oficiu, iar de unde am furat întorc înapoi de patru ori (Luca 19, 8). Adică, după această operațiune, vameșul nu mai rămâne cu nimic. Dă totul. Totul pentru bucuria de a fi gazda lui Dumnezeu. Prin această atitudine, spontană și hotărâtă, Zaheu devine adevăratul răspuns evanghelic privind șansa bogaților de a se mântui, șansă pe care tânărul bogat nu a vrut să o aleagă atunci când Hristos i-a zis: „du-te de vinde ce ai, dă la săraci și vei avea comoară în cer. Apoi vino și urmează Mie!! (Matei 19, 21-23). Zaheu este dovada că bogatul se poate mântui și cămila poate trece prin urechile acului (Matei 19, 24), cu un singur preț: să dai tot ceea ce ai agonisit pe nedrept. Este șansa mântuirii bogaților interlopi, față de care Hristos nu se dă înapoi, ci dimpotrivă le zice direct: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și aceasta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 9). Adică, interlopul Zaheu, vrând să-L vadă pe Dumnezeu și aflând că este văzut totdeauna de El se face asemenea lui Avraam care a ospătat la masă, sub chipul a trei bărbați,  pe Dumnezeu în drum spre Sodoma și Gomora. Asistăm la o paralelă deschisă peste timp, în fix același cetăți de altădată, Lot fiind dreptul salvat dintre păcătoși, iar Zaheu fiind păcătosul salvat din mijlocul „drepților” invidioși.

Pentru salvarea interlopului Zaheu din Ierihon, Hristos capitalizează toată ostilitatea și ura evreilor încurcați în gândurile lor, înțepeniți în ritualuri și beți de visele puterii, care-L vor duce la Cruce. Dumnezeu este în mijlocul lor pentru recuperarea celor păcătoși: „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bonlavi” (Matei, 9, 9), iar „cei sănătoși” se pregătesc să-L omoare pe doctor.

Toți cei care se smintesc de iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoși, încă freamătă de ură și-I pregătesc continuu Cruce de răstignire: Lui și lor. Însă, la fel de adevărat este că cine nu se poate bucura cu un așa Dumnezeu, nu-L va vedea niciodată!