Pornind de la chenoză, care are ca punct central smerenia, golirea de slavă și de la complementaritatea ei cu îndumnezeirea firii umane, surprindem aspectul împăcării omului cu Dumnezeu, prin actul răscumpărării. Deși sunt noțiuni dogmatice, se evidențiază modelul suprem al Mântuitorul Hristos, dragostea față de om, model ce a stat la baza jertfei martirilor din toate timpurile, manifestată prin stăruirea în credință chiar cu prețul propriei vieți și, uneori, a celor dragi, precum Sfântul Constantin Brâncoveanu și fii săi.

În Dogmatica sa, Sfântul  Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae explică chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare și Cruce și îndumnezeirea firii Sale omenești.

Așadar, pentru a înțelege chenoza, înțelegem că Hristos a preluat firea omenească și slăbiciunile ei, și le-a însușit, dar fără ca acestea să aibă marca păcatului. Această împropriere este văzută ca o taină, întrucât ,,exprimă raportul de intimitate între ipostasul divin și natura omenească. Dacă în ipostasul divin se actualizează firea omenească, sau dacă El devine ipostasul compus al firii dumnezeiești și omenești, unul și același subiect săvârșește și suferă real toate cele omenești; dar e nepătimător. Același obiect sau ipostas trăiește, suferă în mod real cele ale trupului, dar săvârșește și în mod real minuni prin trup și îl face pe acesta de viață-făcător”. Cu alte cuvinte, ipostasul unic aduce putere dumnezeiască asupra trupului și suferă cele ale trupului, tocmai de aici și taina, căci într-o logică lumească cu ierarhii ale puterii, nu ar avea sens.

Întruparea este o „minune a mântuirii, o sinteză a măririi lui Dumnezeu și în același timp o sinteză a frumuseții pe care Dumnezeu a dorit să o dea naturii umane”.

Hristos își împropriază firea umană nu pentru a-și susține atributul atotputerniciei, căci nu ar avea nevoie de aceasta, ci la baza acestui act stă dragostea pentru oameni, recuperarea lor, răscumpărarea. Acceptând firea umană, nu o alterează pe cea dumnezeiască, ci pregătește firea umană pentru primirea dumnezeirii, în vederea mântuirii.

Suportarea pătimirilor și răstignirii nu reprezină un act întemeiat pe evidențierea unei naturi superioare, ci este jertfă pentru împăcarea omului cu Dumnezeu. Păcatele săvârșite de umanitate pot fi șterse prin această jerftă. Actul Întrupării este un act al smereniei, al ,,golirii de sine”, dacă putem înțelege această golire ca pe o dispoziție de a primi umanul lângă divin și nu o suspendare a divinului pentru a face loc umanului.

Esența acestui gest stă în iubirea de oameni, în grija pentru creație și în prețuirea pentru cununa creației, pentru acel microcosmos, adică omul: ,,Căci Dumnezeu așa mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.” (Ioan 3, 16-17).

Chenoza a fost necesară, întrucât omul, care își alterase ființa prin păcatul neascultării și mai apoi prin tot ce a decurs după căderea sa, nu avea capacitatea de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu, în toată slava Sa, iar primirea firii omenești de către El, face posibil actul răscumpărării, adică primește în Sine firea umană, pe care o păstrează neschimbată, dar există și o ,,reținere în manifestarea întregii puteri dumnezeiești în trup, pentru a nu-l anula pe acesta”. Așadar, ne referim la o restaurare, la o desființare din firea omenească a ,,dezordinilor egoiste ale mâniei și ale poftei, dar și la o deprindere cu smerenia, cu blândețea și cu delicatețea prin care se pot restabili armonia, respectul și comuniunea între oameni.” 

Înțelegând cele de mai sus, vedem sensul actelor de jerftă, săvârșite de martirii Bisericii noastre, fie că ne referim la zorii creștinismului, fie că înaintăm în istorie până la sfinții Brâncoveni sau sfinții din temnițele comuniste și, din păcate, la cei din zilele noastre, așa cum am văzut cu ocazia ultimelor evenimente din Orientul Mijlociu.

Însușindu-și pe deplin modelul suprem oferit de Mântuitorul Hristos, concretizat prin actul Întrupării și al Pătimirii, ,,dublat” de martirii diverselor veacuri, părintele Dimitrie Bejan a înțeles că imitarea acestui model nu este o datorie, ci o condiție sine qua non pentru mântuire, pentru simțirea bucuriei Raiului. După cum afirma la un moment dat: ,,Ce viață frumoasă am trăit în pușcărie! Eroică! Problema este ca, atunci când ești în suferință, să accepți suferința ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferința este ușor de acceptat și chiar simplă și-ți aduce bucurie”.

Ioan Ianolide spune că în acest mod Hristos a devenit prietenul, care se face părtaș la toate suferințele lui, ,,ca un semen și, totuși, ca un Dumnezeu, iar deținutul Îl vede, îl urmărește și se identifică simplu și natural cu El”.

Niciodată martirii creștini nu s-au întrebat de ce li se întâmplă acestea, ci s-au bucurat că încercările la care au fost supuși, i-au adus mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de Hristos, le-a oferit posibilitatea să acceadă spre absolutul iubirii și al dreptății.

(Preot Bulgaru Ciprian)

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Bonifaciu, București, 2012. 

Dr. Iacob Coman, Natură – Persoană, între opțiune și necesitate, Ed. Episteimon, București, 2000, p.126;

Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței (Viața unui preot martir), Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.156;

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, p.45-46;