Introducere

Pilda talanților e urmată de o altă relatare interesantă și cu mesaj. Una în cadrul căreia Hristos vorbește despre sfârșitul lumii. Despre modul în care se va petrece acesta și criteriile care vor acompania judecata. Căci aceasta va reprezenta episodul portal. Punctul de tranziție dinspre existența efemeră înspre eternitate. 

Oile și caprele

Învățătorul arată că, atunci când acest lucru se va întâmpla, Fiul va fi autorul evenimentului de selecție. Că va despărți pe cei buni de cei răi, precum desparte păstorul oile de capre. Cei din prima categorie vor beneficia de bucuria unei eternități petrecute împreună cu Domnul. Cei din cea din urmă, vor face parte din categoria opusă. Criteriile vor fi faptele milei trupești: „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Surprinși, cei gratulați cu aceste cuvinte, vor ține să arate că nu sunt conștienți de acest fapt. Subliniază că nu-și aduc aminte să-L fi întâlnit pe Dumnezeu. Pentru ei, a face acele lucruri reprezentau un fapt atât de firesc încât nici măcar nu se puteau gândi că ar putea fi Domnul beneficiarul faptelor lor. 

De cealaltă parte, tabloul e completat de o scenă în oglindă. Răsturnată, ce-i drept. Cei care n-au făcut, nici măcar din vreme în vreme, minimum. Acestora li se vor adresa cuvinte pornind tot de la același aspect. Căci, atunci când evaluăm mai mulți oameni trebuie să o facem pe baza unei valori comune. Așa procedează și Dumnezeu. El Însuși le arată că, de fiecare dată când au direcționat înspre vreun semen de-al lor vreun gând, ori vreo faptă bună, Dânsul a fost cel care a beneficiat în mod direct de pe urma ei. Ca atare, e în măsură s-o răsplătească. Concluzia episodului e simplă. Iisus o rezumă în puține cuvinte: „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică”.

În loc de concluzii

Pericopa aceasta a fost adresată în primul rând celor care formau auditoriul imediat al lui Hristos. Mulțimii care-L urma spre a-i asculta cuvintele. În același timp, însă, ea vine să vorbească inimii fiecăruia dintre noi. Să ne invite să medităm la lucruri esențiale, pe care nu de puține ori le neglijăm. Să ne arate că înaintea lui Dumnezeu, faptul de a ne gândi la aproapele aflat în suferință contează enorm. Mai mult decât multe alte lucruri pe care le îndeplinim formal, dar dincolo de litera cărora nu suntem capabili a pătrunde. 

De fiecare dată, în momentele în care suntem însetați, flămânzi, închiși, ori condamnați la singurătate, simțim o bucurie copleșitoare atunci când cineva își găsește răgazul să ne facă un bine. Să ne ostoiască setea. Să ne hrănească sufletul cu un gând bun, ori trupește, cu cele necesare. Să umple golul imens și hăul angoasei ce se ivește din străfundurile ființei noastre din pricina singurătății. Fiul lui Dumnezeu ne învață că, dacă pentru noi aceste lucruri sunt esențiale, pentru ceilalți sunt cel puțin la fel de prețioase. Ne cere să nu le privim doar ca nevoie, ci și ca datorie. Să facem și noi, de câte ori avem ocazia, ca peste sufletele potopite de durere, tristețe, singurătate, foame, ori sete, să se pogoare din abundență cele trebuincioase. Conștienți că Divinul însuși ne-o cere. Și că ne va răsplăti pentru aceasta. 

Într-o societate în care se cultivă mai degrabă valori precum individualismul, ori egoismul, aceste vorbe pot părea anacronice. Conținutul lor sună mai degrabă a condamnare, decât a îndemn. Pentru cei care nu le aplică, ele vor însemna cu adevărat sfârșitul. Căci, sunt criteriile judecății finale. Pentru cei care le simt ca parte a principiilor lor de viață, judecata va însemna un simplu bilanț. O formalitate. Un inventar, ori ceva menit a se asigura că totul e în regulă. Ca atare, să nu ne sfiim a face lucruri care, indiferent de vremuri și de valorile promovate de ele, sunt scrise cu litere de aur pe tablele de carne ale inimii noastre. Îndrăzniți!