Vremuri grele, provocări fără precedent. Pentru unii pare un soi de repetiţie generală înainte de „vremurile de pe urmă”. E nevoie de mult discernământ, de evitat panica, de acţionat cu înţelepciune. Sunt două extreme de nefrecventat: să-ţi pui nădejdea exclusiv în decizii omeneşti (măsuri preventive, tratamente etc.) sau să le ignori, bazându-te pe faptul că tu eşti credincios şi nu poţi păţi nimic. În Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, referinţa la spiţer subliniază rolul important pe care-l au medicul şi farmacistul: „Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. (...) Şi El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea; spiţerul cu acestea va face alifiile” (38, 4 şi 6-8). Tot în Biblie găsim şi trimiteri la importanţa igienei (ex.: spălările rituale). Dacă în lăcaşurile de cult respectăm regulile care pot preveni răspândirea unei epidemii, nu înseamnă că se pierde ceva din sacralitatea acelui loc. Desigur, atunci când cerem izbăvire de o boală, e nevoie să ne aducem aminte că „medicul tratează, dar Dumnezeu este Cel ce vindecă”: „Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă” (Înţelepciunea lui Solomon 16, 12).

***

Suntem certaţi pe Facebook de Andrei Caramitru. Redau întocmai postarea: „Eu nu înţeleg. Cică Nu se mai găsesc măşti de protecţie şi oamenii merg pe la spitale să se testeze. Necredincioşilor - cum de nu va ungeţi cu untdelemn sfânt de la Sf. Maslu de sus până jos???? E singurul leac. Zilnic! Ce e asta cu spitale şi măşti???? In genunchi! Spovediţi-vă păcătoşilor”. Îl cred că „nu înţelege”. Nu e prima dată când cei din afara Bisericii nu pot pricepe cum de o persoană credincioasă caută şi spre medic, şi spre Dumnezeu. În mintea necredincioşilor e ori, ori. Un credincios gândeşte şi trăieşte integrator, se preocupă de „Adamul întreg” (Părintele Sofronie Saharov). Necredinciosul separă şi exclude. Celui din urmă nu are rost să-i vorbesc despre demnitatea omului creat de Dumnezeu cu trup şi suflet, despre teandrie, despre raportul dintre energiile necreate şi energiile create etc. Dar îi pot relata o întâmplare petrecută cu multe sute de ani înainte, a cărui tâlc este de o actualitate evidentă. Un pustnic ajunge, la un moment dat, într-un oraş. Se îmbolnăveşte şi, după un timp, apelează la un medic, dobândind vindecare. Într-una din rugăciunile sale, se arată apoi nedumerit: „Doamne, când eram în pustie şi mă îmbolnăveam, îmi ascultai rugăciunile şi mă vindecai. Acum de ce nu ai mai făcut aşa?”. La care Dumnezeu i-a răspuns: „Când erai în pustie, nu aveai la cine să apelezi. Acum eşti în oraş şi ai medici la care să te arăţi. Smereşte-te şi mergi la ei, tot Eu lucrez şi prin ei vindecarea ta”. Cine are urechi de auzit, să audă!

***

Nu pot să nu remarc conexiunile care se fac între anumite lozinci intens mediatizate în ultimul deceniu şi situaţia actuală. Unii consideră că divinitatea îngăduie acum să se împlinească două „dorinţe” exprimate în momente revelatoare şi decisive pentru sănătatea spirituală a acestui neam: „vrem spitale, nu catedrale” şi #stauacasă. Cu siguranţă, merită să vedem şi ce învăţăminte duhovniceşti tragem de pe urma acestei situaţii care ne afectează pe toţi deopotrivă, credincioşi sau necredincioşi. Dar a ne da cu părerea despre ce şi cum face sau gândeşte Dumnezeu denotă nu credinţă, ci îngâmfare. „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Isaia 55, 8). Pentru mine, personal, e timp de pocăinţă acum, în nici într-un caz de arătat cu degetul cuiva la modul: „V-am spus eu!...”. Ar ajuta mult dacă fiecare în parte ar căuta să vadă unde a greşit, cum a rănit dragostea lui Dumnezeu şi cât a împlinit din porunca iubirii faţă de aproapele.