FAPTELE: Miercuri, pe 18 martie, am slujit Liturghia Darurilor. Afară, în foişor, cu cei vreo 40 de credincioşi răsfiraţi prin curte – în fine, respectând toate măsurile prevăzute de autorităţi. La final, văzând multe chipuri îndurerate, am simţit nevoia să le spun un scurt cuvânt. Spontan, adaptând o formulă care circulă în diverse variante, le-am spus doar atât: „Ne pot scoate din biserici, dar nu pot scoate Biserica din noi”. Acelaşi cuvânt l-am postat, la scurt timp, şi pe contul personal de Facebook.

INTERPRETĂRILE: La acest mesaj – ce-i drept, cam sibilinic – au curs reacţii la secţiunea de comentarii de la o extremă la cealaltă, chiar dacă majoritatea a păstrat o atitudine echilibrată (fie şi prin faptul că s-a abţinut de la orice comentariu şi a luat mesajul ca atare).

„Oare de ce ne pot scoate?! Nu cumva pentru că tocmai noi le dăm o mână de ajutor, în lipsa atitudinii ferme de împotrivire?” şi „asta este prigoană modernă” – sunt mesaje edificatoare pentru cei ce cred că tot ceea ce se întâmplă în contextul acestei pandemii e doar cu scopul de a lovi în Biserică. Vine şi replica: „Nu scoate nimeni pe nimeni din biserici, nu e vreo prigoană anti-creştină, să fim serioşi, sunt reguli de bun simţ pentru a nu băga enoriaşii mai în vârstă în situaţii periculoase”. Mai mult, altcineva apasă zdravăn, tot pe această direcţie, pedala ironiei şi sarcasmului: „Nu trebuie să-i ascultaţi. La urma-urmei, cine sunt cei care cer asta? Ce mari specialişti sunt ei şi pe ce se bazează? Mor oameni, cu precădere în vârstă? Prostii. Totul e o manipulare, o făcătură. Sunt sute de «documentare» pe internet care explică manipularea. Dacă eşti deştept, le înţelegi, că nici nu-s greu de înţeles, îţi dă mură-n gură totul. Biserica trebuie să continuie să se victimizeze, că aşa dă bine în perioada asta. Să îşi plângă de milă, nu să pună umărul, cu adevărat, la o situaţie de criză, ca o instituţie de mărimea şi influenţa pe care le are”.

Au fost, cum spuneam, şi atitudini echilibrate, ce s-au regăsit în luări de poziţie de tipul: „Putem să ne rugăm acasă şi să ne rugăm să nu întrerupă difuzarea slujbei de pe internet” sau „(Încă) nu suntem la zarcă, la canal etc. (Şi) pentru rugăciunile sfinţilor închisorilor biruim. Biruieşte Hristos prin noi”.

Am redat aceste reacţii, pentru că mi s-au părut relevante pentru atmosfera din aceste zile atât de apăsătoare. În funcţie de cât şi cum înţelege fiecare starea de criză din lume şi rolul Bisericii, s-au făcut şi comentariile. Lucru deloc de mirare. M-a durut însă că nimeni dintre cei cu reacţii mai dure nu a catadixit să întrebe mai întâi: „Ce vreţi să spuneţi prin această afirmaţie (postare)?”. Asta, cu toate că pe toţi îi cunosc şi că toţi mă cunosc personal, nu doar de pe Facebook. Au preferat să-mi atribuie cu uşurinţă tot felul de interpretări, în loc să ceară clarificări. O singură persoană, un preot din diaspora foarte drag mie, m-a abordat, cu delicateţea-i specifică, în privat: „Eu, personal, nu cred că m-a scos cineva din biserică, ci atunci când ni s-a explicat situaţia am oprit adunările şi eventual am închis bisericile, tocmai din dragoste pentru aproapele, care este inima credinţei creştine şi a învăţăturii Domnului”.

Ca să nu mai spun că era de ajuns o simplă căutare pe internet pentru a înţelege că, departe de a se victimiza, Biserica „pune serios umărul” ca să ajute acolo unde este nevoie. Încât e nevoie să încetăm şi unii, şi alţii, cu provocări, insinuări, acuze inutile. Să lămurim lucrurile unde este cazul, putem să şi polemizăm civilizat, dar să nu ne lăsăm dezbinaţi ca popor. E destulă apăsare, frustare, mânie şi panică deja – să nu o mai alimentăm şi noi!

EXPLICAŢIILE:

În toate abordările mele publice, nu doar în cele specifice calităţii de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, am susţinut că este firesc să respectăm măsurile luate de autorităţile statului. Situaţia este una generalizată, afectează întreaga societate, nu doar comunităţile creştine. Deci ideea de prigoană – cel puţin în acest moment – nu are nici un suport real. Chiar dacă s-a văzut, de la declanşarea crizei, o abordare discriminatorie faţă de slujbele cultelor prin raport cu o vădită îngăduinţă faţă de mall-uri, baruri, cluburi, restaurante etc. Chiar dacă se încearcă a se pune presiune pe cei ce îi împărtăşesc cu Sfintele Taine pe credincioşi în conformitate cu normele canonice ale Bisericii. Nu avem, totuşi, de ce să ne (auto)victimizăm, cu atât mai puţin să ne lăsăm ispitiţi de false eroisme. Când am zis: „Ne pot scoate din biserici, dar nu pot scoate Biserica din noi”, am înţeles prin aceasta următoarele:

A sluji în afara bisericilor este o realitate dureroasă, aşa este. Dar primim acest „canon” ca prilej de pocăinţă pentru noi. Stăm afară „ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). Căci Biserica nu este delimitată de nici un zid, ci fiecare suntem parte din Biserică. Chiar dacă nu ne mai putem întâlni în lăcaşele de cult, nu ne împiedică nimeni să ne întâlnim în rugăciune. Sunt pustnici care au trăit izolaţi şi zeci de ani fără a participa la slujbe, dar asta nu i-a făcut mai puţin prezenţi în Biserică. Dimpotrivă, au fost mai vii decât poate am fost noi când am petrecut ore în şir la privegherile de noapte. Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca s-a împărtăşit o singură dată, apoi a trecut Iordanul şi a vieţuit 47 de ani în pustie cu această împărtăşanie, ridicându-se din iadul desfrânării până la Cerul sfinţeniei. Fiecare credincios este împărtăşit măcar o dată, la Sfântul Botez, dacă nu de mai multe ori de atunci. Încât e nevoie acum nu să ne panicăm, ci să conştientizăm că Domnul Hristos e deja în noi şi cu noi. Că suntem mădulare ale Trupului Său şi nu ne rămâne decât să trăim ca atare. Chiar dacă ar trece o perioadă mai lungă până să ne mai putem cumineca sau să mai putem sluji în sfintele lăcaşe. Da, putem fi scoşi din biserici sau – mai exact – alegem noi înşine să ieşim din ele în acest context dificil în care ne aflăm. Dar asta nu aduce atingere cu ceva Bisericii pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Să nu ne lăsăm păcăliţi de cei ce, sub masca evlaviei şi a mărturisirii, instigă la nesupunere civică. Să veghem ca să discernem voia lui Dumnezeu în toate şi doar atunci când – şi dacă! – se va aduce atingere adevărurilor de credinţă, să fim tari şi să nu facem nici un compromis. Să nu adăugăm cumva şi noi rană peste rană ci, dimpotrivă, să ne ridicăm la demnitatea de a fi „lumină lumii” şi „sarea pământului” (cf. Matei 5, 13 şi 14).