La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.

Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!”

Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.

Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!”

Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta, pe care ai făcut-o nouă.

Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.

Încă din zorii religiei creștine, psalmii Vechiului Testament au devenit parte componentă din rugăciunile comunității din Ierusalim. Toate stările sufletești și-au găsit un corespondent în versul psalmilor. Așa se explică faptul că în pustiul Egiptului sau în Palestina, monahii au preferat psalmii în rugăciunile lor, troparele și muzica fiind destul de greu acceptate. Din punct de vedere liturgic, nu există sfântă taină, ierugie sau laudă a Bisericii care să nu conțină stihurile unui psalm.

Rânduiala tipiconală prevede ca la utrenia din duminicile Întoarceii Fiului Risipitor, a Înfricoşătoarei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne şi în Duminica izgonirii lui Adam din Rai - a lăsatului sec de brânză să se cânte în cadrul polieleului și stihuri din psalmul 136.

Cunoscută drept „La râul Babilonului”, cântarea face legătura cu textul sfintei Evanghelii – depărtarea și înstrăinarea omului de Dumnezeu, corelată cu posibilitatea întoarcerii în brațele Tatălui. În cultul mozaic, acest psalm era numit „al înstrăinării”. El era cântat de către evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Departe de casă și de templu, evreii l-au căutat pe Dumnezeu – singura lor speranță și mângâiere în pâmântul străin în care se aflau în captivitate.

Preluat în cultul liturgic creștin încă din secolul al VI-lea, psalmul 136 sau „La râul Babilonului” este o notă caracteristică a perioadei pregătitoare pentru Postul Mare. Cântat la utrenia celor trei duminici amintite, subliniază tocmai parcursul nostru duhovnicesc – de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. Acestă cântare a devenit totdeauna rugăciunea omului care realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi care, înţelegând aceasta, caută să-şi împlinească chemarea sa de pelerin spre Ierusalimul cel Ceresc.