Este început de toamnă. Culegem roade, numărăm „bobocii” înfăptuirilor noastre de peste an,  ne bucurăm duhovnicește de sărbătorile lunii septembrie, între care și Înălțarea Sfintei Cruci. Cunoscând prea bine semnificațiile istorice ale praznicului închinat cinstitului lemn, m-am întrebat: este oare  chiar întâmplare ca toamna să proslăvim Semnul prin care Dumnezeu-Omul a biruit moartea, oferindu-ne unica șansă de a culege roadele jertfei Sale și a ne câștiga un colțișor de Rai? Sigur, nu este întâmplare; este purtarea de grijă a Preamilostivului Tată Cresc. Este, dacă vreți, o nouă șansă ce ni se oferă ca să nu uităm, chiar și atunci când grijile materiale ne copleșesc, de scopul sublim și ultim al vieții noastre biruite, de multe ori, de coruptibilitate și vanitate.  Așadar, dacă tot vorbim de roade, de hambare, haideți să ne supunem unui succint examen interior și să ne răspundem la întrebarea: culegem noi deplin roadele dumnezeieștii jertfe pe Cruce a Mântuitorului Hristos? Ne asumăm noi pe deplin Crucea lui Iisus?

Viaţa creştinului rezidă, înainte de toate, din „a-şi lua crucea sa în toate zilele” și a urma lui Hristos sau chiar de a urca pe Crucea lui Iisus, „de a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El”. În general, călugării sunt numiţi purtători de cruce, căci toată viaţa lor, toate faptele, gândurile și frământările lor sunt cadențate de semnul Crucii. „Urcând pe Cruce, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui”, spunea un părinte. El ajunge asemenea lui Hristos – mort pentru lume, după cu scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat”. Dar chemarea hristică nu se adresează doar monahilor, ci tuturor celor care s-au îmbrăcat cu Hristos, primind dumnezeiescul botez. De aceea, pocăinţa nu este pur şi simplu o asumare a Crucii, o neîncetată răstignire duhovnicească, ci însăşi Crucea a devenit simbolul făptuirii, a pocăinţei mai ales şi a participării imperative a creştinului la Patima lui Hristos. Hristos însă, în Patima Sa, a coborât până la iad, vrând să-l mântuiască. Este adevărat că încuietorile iadului au fost zdrobite pentru cei din Adam, dar prin Cruce trebuie ca fiecare din noi să-și zdrobească pornirile pătimașe înlăuntrul voinţei sale, unde germinează şi se dezvoltă patimile. Dacă nu există un iad eternizat, paralel cu Împărăţia lui Dumnezeu, totuşi, omul îşi creează o stare similară cu a iadului, prin patimi şi păcat. Spune o cântare bisericească așa: „Mă îngrozesc şi mă înfricoşează focul cel nestins al gheenei, viermele cel cumplit, scrâşnirea dinţilor; ci slăbeşte şi-mi lasă greşelile şi în starea cea dimpreună cu aleşii Tăi, Hristoase, rânduieşte-mă”.

În modul cel mai profund, pogorârea la iadul patimilor şi ridicarea de acolo, prin pocăinţă, la Raiul virtuţilor, au fost ilustrate de către Sfântul Siluan Athonitul, care a primit de la Domnul Hristos, porunca de a „ţine neîncetat mintea în iad şi de a nu deznădăjdui”. Acesta a fost un mesaj adresat prin el de către Hristos umanităţii contemporane dominată de un sentiment crescând de disperare în faţa absurdităţii generale a existenţei, umanitate care a pierdut învăţătura Părinţilor legată de pocăinţă, asumarea Crucii şi eliberarea din iadul patimilor. Așadar, putem să culegem roadele jertfei lui Hristos, Mântuitorul nostru, în măsura în care ne vom asuma Crucea Lui prin lepădare de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou. Totodată, ne învață părinții filocalici, să pătimim şi să ne răstignim duhovnicește împreună cu Hristos pentru a birui toate păcatele, dar să și pogorâm la iad, împreună cu Mântuitorul nostru, pentru a ne elibera de metehnele sufletului și ale trupului care ne întunecă inima și rațiunea, târându-ne în iadul patimilor.

Ne punem firesc, însă, întrebarea dacă pocăinţa sau răstignirea duhovnicească este un scop în sine sau dacă spiritualitatea Ortodoxă este una sumbră, dominată de lacrimi şi plâns, de căinţă şi întristare? Şi la ce folosesc toate acestea? Răspunsul îl găsim tot în învățăturile Sfinților Părinți, precum și în cărțile noastre de cult care spun că pocăinţa este asumarea de bunăvoie a Crucii şi răstignirea noastră duhovnicească, care vor rodi în învierea, înnoirea şi îndumnezeirea noastră. Aşadar, Ortodoxia nu este doar pocăinţă, jale, lacrimi, ci şi Înviere. Este o Înviere ca rod final al răstignirii duhovnicești. Deci pocăința în Ortodoxie anticipează învierea, bucuria. O cântare a Sfântului și Marelui Post zice așa: „Răsărit-a primăvara Postului şi floarea pocăinţei. Deci, să ne curăţim pe noi, fraţilor, de toată întinăciunea şi Dătătorului de lumină cântând să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni”.  

Se spune adesea că Ortodoxia ar accentua, în spiritualitatea ei liturgică, Învierea, în timp ce creştinismul Occidental accentuează Crucea. Adevărul este, însă, că spiritualitatea noastră ortodoxă nu separă Crucea de Înviere, ci stăruiește pe sudura interioară ce există între taina Crucii şi taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea şi în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, iar bucuria Învierii nu este despărţită de amintirea jertfei Crucii. De aceea, atât la Înviere, cât şi la ziua Înălțării Sfintei Cruci sau cu orice prilej când proslăvim lemnul sfânt, Biserica cu deosebită evlavie cântă: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Așadar, Crucea, tradusă ca răstignire a propriilor noastre patimi nu este o opțiune, ci o este o necesitate a vieţii noastre – însă este şi darul Mântuitorului Hristos făcut nouă, pe care trebuie să-l cultivăm pentru a gusta încă din această lume din lumina și bucuria Împărăției Cerurilor dăruită nouă prin Cruce și Învierea lui Iisus, Domnul nostru.