Este Duminica Sfinților Români. Adică a pescarilor de oameni cu cetățenie ca a noastră. Oameni ca noi. Care ne cheamă spre Împărăție. Și ne încurajează în limba noastră cea română din stalul de lumină al Împărăției Cerurilor. O galerie nesfârșită. Deschisă completării. Deschisă inclusiv vieților noastre. Duminica aceasta aduce aminte de Harul lui Dumnezeu peste Neamul românesc. Și nu. Nu e semn de filetism, de altfel condamnat de Biserică în dese rânduri chiar în documente oficiale, ci de motivarea comunității de limbă și credință în traducerea în fapte bune a credinței. În fapte luminate a nădejdii. În fapte dospite în veșnicie, ca rod al dragostei. De ani buni aud în spațiul public tot soiul de comentarii, unele de o indecență vecină cu iadul culturii, care încearcă să anuleze rodirea de Duh a Țării. Ca și cum numai vedetismele ar conta. Nu și fibra voievodală din care ne hrănim prezentul. Din care izbucnește limpezimea de jar cosmic a baladei ori a cântului liturgic ce ne apropie de Cer. Din care au izbucnit limpezimile de filozofie clasică ale poemelor ce încă mai mișcă osiile axiologiei românești.

Plecând din luncile Dunării (Sfinții dobrogeni) și până în văile Museosului (Buzăul de altădată, Sfântul Mucenic Sava), colindând în sărătura de Duh a cetăților romane ori în umbra de codru a sihăstriilor, trecând prin grozăvia câmpurilor de luptă ori apocalipsa drăcească a temnițelor comuniste – și nu numai – spiritul sfințeniei românești s-a desăvârșit mereu prin mila lui Dumnezeu. Nu. Nu avem sfinți ambițioși. Care să fi visat să schimbe teologii ori culturi. Dacă au făcut-o, au făcut-o pentru că Însuși Hristos le-a îngăduit. Nu întâmplător, ci proniator, zic eu, textul prim al Duminicii acesteia este legat de chemarea Apostolilor. De acel „vino după Mine” (Matei 4, 19). Unii lasă mrejele, alții corăbiile, alții pe tații și mamele lor... Iar răsplata este Hristos. Cu Patima, moartea și Învierea Sa. De unde cabotinismul moral al celor care susțin că promisiunea Cerului pentru creștini este o utopie din care se hrănesc manipulările Bisericii. Nicidecum. Ștefan – primul martir – vede cerurile deschizându-se și pe Dumnezeu-Treime primindu-l (Fapte cap. 7). Și prin el fiecare dintre cei care aleg mărturisirea lui Hristos se pot aștepta la răsplata omenească a pietrelor. Fie zvârlite către el fie construite de jur împrejur. Ziduri ce sufocă libertatea. Care afundă în mlaștina disperării oameni tocmai pentru a-i dezumaniza.

De aceea, cred, Duminica aceasta poate fi numită și Duminica Rezistenței Naționale la tot ceea ce înseamnă abuzul ideologicului împotriva libertății de conștiință mărturisitoare. E Duminica în care foștii și pururea deținuții politici din România bat obrazul – ori lipsa de obraz – a tuturor celor care au uitat cu ce sânge s-a plătit libertatea de acum. E Duminica Voievozilor ce au ținut Crucea potrivnică oricărui însemn de înrobire a Țării. Voievozilor care și-au făcut din coroană Cunună. Uneori cu pruncii. Alteori fără să fie deplin conștienți, pierzându-și viețile în răutățile celor cărora nu le-au îngăduit jefuirea darurilor prin care Hristos a înnobilat săraca țară bogată. E Duminica cioplitorilor în piatră ce au urcat altare la cer. A pictorilor de biserici ce ne-au ținut vii chipurile neamurilor noastre de odinioară de care au uitat și manualele de istorie și istoricii de propagandă. E Duminica maicilor și călugărilor ce au făcut din privegherea lor rodire de Duh și de Liturghie într-un neam care și-a pierdut uneori pita, dar nu și prescura din care și-a adus Dumnezeul Întrupat în miezul de lumină al satului. E Duminica palmelor bătucite de arat și arse de soarele aspru ale secetei, al buzelor ce-și sărau așteptarea cu lacrima răbdării.

E Duminica mamelor ce-și așteptau pruncii să crească și să lumineze casa. A mireselor niciodată măritate ai căror miri s-au stins în fronturile prea multe și prea sterpe de rod ale războaielor. Care le-au lăsat moștenire cămașa de nuntă peste care prohodea preotul satului și plângea fecioara rănită de moarte. E Duminica celor ce și-au pierdut viețile în tulnicul gropilor de obuz dușman ori în al nevertebratelor tranșee, monștrii în care ne-au murit și filozofii și poeții și medicii și copilandrii îndrăgostiți. E Duminica celor stinși înfometați de statele ajunse la noi doar prin ministerele groazei care azi dau lecții de geopolitică și democrație, a celor sufocați de neputința de a rosti Tatăl Nostru. Pre limbă română. A celor care au murit uciși pentru ca noi să vorbim și să scriem românește. E în fond Duminica Uitaților noștri Sfinți din care ne-am hrănit așezarea în naosul de har al Bisericii Ortodoxe Universale, dăruind lumii cărți și slujebnice, volume de măiestrie științifică despre care astăzi nu mai învățăm la școală. E Duminica Uitatului țăran român care a ținut Țara cu sărăcia lui acoperită de paie de care astăzi ne rușinăm (deși plătim salarii pe ani buni pentru a vizita casele acoperite cu paie a cine-știe-cărui alt neam) culegător de mere și stele deopotrivă. Care horea, iubea și lupta cu o adâncă încredințare că e nemuritor. Care-și trimitea copiii la stână și școală, la câmp și în luptă cu seninătatea omului care știe că nimic, dar absolut nimic nu se face fără jertfă de sine.

E Duminica celor care au răspuns din Neamul nostru la chemarea lui Iisus Hristos. Unii au lăsat mrejele, alții corăbiile, alții părinții, lumea în care stăpâneau. Răsplata, dese ori, a fost moartea. Și uneori moartea cumplită, asemeni celei suferite de Acela pe care-L urmau. Nu. Nu gândeau sinucigaș – asta așa, doar ca să încerc memoria unui filozof – și niciunul nu intra în tunelul morții din drag de moarte. Ci din drag de Înviere și iubire pentru Înviat. Mărturiile din temnițele comuniste, din lagărele sovietice ori din degradantele ocoale ale domiciliilor forțate ne aduc aminte cât de mult iubeau oamenii aceia familia lor și cultura vieții. Și totuși, pentru mărturia lor, au lăsat în urmă huzurul și au refuzat belfăreala de partid din nevoia de a rămâne de partea lui Hristos. Puțin lucru? Mântuitor. Mereu Neamul românesc a avut vremuri de cerneri și discerneri. Azi suntem în Duminica lor, a celor care l-au ales pe Hristos. Rodul lucrării Duhului Sfânt printre noi. Grijă, rogu-vă, când călcați prin câmpiile ori văile țării, pe firul apelor ori prin înaltul munților... Sub picioarele noastre trufașe stau gleznele de duh ale celor ce ne sunt Țara. Și Biserica. Nădejdea Împărăției Cerurilor.

Sursa: tribuna.ro