În vremea aceea, venind în patria Sa, Iisus îi învăța pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Oare nu este Acesta fiul teslarului? Oare nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui oare nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau în privința Lui. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui. Și n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor. (Matei 13, 54-58) (Luni în săptămâna a șaptea după Rusalii)

Evanghelia din lunea săptămânii a șaptea după Rusalii surprinde un moment neobișnuit al misiunii Domnului Iisus. Ajuns în patria Sa, adică în Nazaret, ia cuvântul în sinagogă, ca unul care ajuns la vârsta maturității religioase putea citi și interpreta din cărțile Legii pentru cei strânși la rugăciune. Cuvântul Domnului i-a surprins pe localnici care se întrebau de unde are El atâta înțelepciune și putere în cuvânt. Era de mirare deoarece crescând în mijlocul lor, Domnul Iisus poate că nu Se făcuse remarcat prin cuvânt. Tradițiile provenind din Evanghelii apocrife amintesc de unele minuni făcute de Domnul în copilăria Sa, dar mirarea concetățenilor din acest text pare să nu confirme o viață publică. 

Este de remarcat că, în contrast cu atitudinea celor din alte cetăți la auzul cuvintelor lui Iisus, aici uimirea și mirarea nu s-au transformat în credință, în schimbarea perspectivei duhovnicești a auditorilor, ci a rămas o simplă curiozitate. Prea puțin folos dacă Domnul ar fi repetat și aici poate Fericirile, pildele despre care s-a făcut referire în zilele trecute, învățăturile despre dreapta respectare a Legii și multe altele. Oamenii au rămas împietriți la inimă și au putut comenta doar: „Nu e acesta fiul teslarului?”. Altfel spus, „Îl cunoaștem noi bine, nu ne poate duce cu vorba. Îl știm că e fiul teslarului, până mai ieri se juca pe drumuri și câte și mai câte. Îi știm și pe ai Săi: mama lui, Maria și frații lui, Iacov, Iosif, Simon și Iuda”. Acești așa-numiți frații Domnului mai apar și în alte câteva locuri din Scripturi și nu constituie o surpriză sau un subiect de poticnire cu privire la rudeniile Mântuitorului pentru că la evrei frații nu erau neapărat numai cei de sânge, adică din același tată și aceeași mamă, ci și verii primari, rudele apropiate care locuiau în aceeași casă. Și astăzi cei din neamurile orientale tind să se salute ca între frați și se numesc unii pe alții „frați”, atunci când se întâlnesc. Despre Iacov al lui Alfeu și Iuda Tadeul sau Levi se știe, din alte locuri din Scripturi, că ei aparțin grupului celor doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Și de surori se amintește aici, desigur în același sens de rudenii apropiate. Ele nu mai sunt nominalizate, însă nazarinenii au afirmat că „ele sunt la noi”, ceea ce poate însemna că ele s-au căsătorit în Nazaret și locuiau acolo, în alte familii. 

Toată această familiaritate a locuitorilor Nazaretului, această cunoaștere a genealogiei, a istoriei copilăriei lui Iisus, i-a împiedicat să treacă dincolo de formalisme, către ascultarea cuvântului. Ni se întâmplă deseori ca ducându-ne la biserică, deși auzim predica, poate chiar a unui preot oaspete, chiar dacă acel cuvânt ar fi plin de profunzime, totuși să nu ne alegem cu nimic. Rămânem doar la impresia că a venit cineva deosebit, dar nu ne și hrănim din ceea ce ne aduce nou și folositor. Superficialitatea ne acaparează și suntem ca semințele pe care semănătorul le-a aruncat pe drum și între plantele cu spini, care nu au apucat să prindă rădăcini și să dea roade.

În ceea ce privește familiaritatea aceasta dăunătoare, mai este de amintit o situație legată de sfinții recenți și de practica Bisericii noastre din România cu privire la ei. De multe ori ne întrebăm de ce anume se întârzie cu proclamarea oficială a unor personalități oricum recunoscute de toți prin sfințenia lor. Unul dintre răspunsuri este și acela al existenței rudelor apropiate, aflate încă în viață. Ele însele nu ar fi o piedică în canonizarea unui sfânt, însă pentru rude poate fi greu de purtat o asemenea onoare, care ispitește repede spre mândrie și alte gânduri nefolositoare. De aceea, foarte adesea, în cazul proclamării sfinților, se așteaptă un timp pentru ca să se observe dacă această onoare deosebită, dată de credincioși unor oameni cu viață sfântă, rezistă vremurilor. Iar dacă se întâmplă așa, e un semn în plus că sfântul sau sfânta lucrează tainic în Biserică, prin rugăciunile lui sau ale ei pentru noi, precum și prin rugăciunile noastre pe care le mijlocește înaintea lui Dumnezeu.

A fi profet în propria patrie nu e imposibil, însă adesea e foarte greu. Legăturile de sânge în niciun caz nu trebuie interpretate drept ceva negativ în viața duhovnicească, însă ele nu trebuie să devină frână în creșterea duhului. În Hristos suntem chemați să fim cu toții frați, în iubire unii față de alții, depășind deosebirile pe care ni le dă regiunea în care ne-am născut și am crescut, limba și obiceiurile. Credința este liantul care dă putere Bisericii să fie una și aceeași până la marginea pământului.