Biserica „Naşterea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Tazlău este una dintre cele mai monumentale ctitorii ale voievodului Ştefan cel Mare. Când ajungi aici, în față îți apare o cetate. Un zid înalt de cinci metri înconjoară biserica. Pătrunzi în incintă pe sub turnul - clopotniță și zărești, în partea stângă, ruinele clădirii zidite la mijlocului secolului al XVIII-lea, în timpul arhimandritului Zaharia. În partea de sus se găsesc ruinele fostei trapeze, cu beci mare și tainiță, clădite în epoca lui Ștefan cel Mare. În mijlocul careului se înalță sfânta bisercă.

Biserica este înconjurată de o incintă cu ziduri de piatră, prevăzute cu metereze şi contraforturi la exterior. Intrarea se arcuieşte sub turnul clopotniţă, situat la răsărit, iar în interior, de-a lungul zidului sudic, se mai păstrează substrucţiile monumentale ale Casei Domneşti, în timp ce pe laturile nord şi vest s-au descoperit urmele fostelor chilii.

Mănăstirea Tazlău are una dintre cele mai înalte biserici pe care le-a ctitorit Ștefan cel Mare, edificiul avântându-se spre cer. Înălțimea la streașină este de 12 metri și suplețea sa surprinde privirea. 

Lăcașul de rugăciune poartă influența stilului bizantin

O singură turlă a Pantocratorului împodobește locașul sfânt. Ea se înalță pe două baze stelate suprapuse și adaugă monumentului grație și eleganță. Fiecare latură este împodobită cu trei ocnițe, ca la biserica din Popăuți. În exterior, lăcașul de rugăciune are 32 de metri lungime. Privind-o din față, din partea de sud, având ochiul îndreptat spre înălțimea ei, apoi spre ferestre și ușă, toate acestea te fac să crezi că ești în fața unei construcții gotice.

Planul lăcașului de rugăciune poartă influența stilului bizantin în formă trilobată. Altarul este puțin alungit, de formă semicirculară. Pe câmpul pereților pronaosului, naosului și altarului sunt trei rânduri de firide (ocnițe). Pridvorul bisericii, nefiind din epoca lui Ștefan cel Mare, nu are ocnițe.

Pentru înălțimea zidurilor sunt contraforturile: patru laterale și unul la altar, acestea fiind mijloace de întărire spre suportarea presiunii bolților. Acest principiu se întâlnește în vest, atât la catedralele romanice, cât și la cele gotice.

Specific Mănăstirii Tazlău este brâul adâncit din cărămidă deasupra zonei discurilor

Soclul mănăstirii este din piatră de talie și se prezintă cu un profil îngust, frumos, cu ultima reparație și rostuire în anul 1953. Biserica are cinci ferestre la corpul ei, patru ferestre la turlă și două la pridvor.

Față de bisericile orășenești la care se întrebuințează piatra cioplită, cărămida aparentă și cea smălțuită în culori diferite, la Tazlău s-a folosit piatra de talie cioplită, foarte puțină piatră de râu, cărămida având loc deasupra temeliei, la firide, la ocnițe și la brâul adâncit de deasupra ocnițelor, care înconjoară pronaosul, naosul și altarul. Specific Mănăstirii Tazlău este brâul adâncit din cărămidă deasupra zonei discurilor, cu flori de culoare verde deschis, flori care pot fi din veacul al XV-lea.

Pentru ridicarea bisericii s-au întrebuințat materiale găsite în preajma construcțiilor: piatra de talie, bolovanii de râu – în special la zidul de apărare. Varul s-a scos și s-a stins la locul numit și astăzi „La vărării”, în Măgura Tazlăului, fiind cărat prin Valea Cociorveiului, iar piatra albă sau alabastrul alb din care s-a format pardoseala din naos se găsește pe Pârâul Limpegiorul, afluent de pe partea dreaptă a apei Tazlăului.

Voievodul Alexandru Lăpuşneanu adaugă pridvor bisericii de la Tazlău

Deși biserica a fost tencuită ulterior, cu prilejul ultimei restaurări s-a constatat că la împodobirea fațadelor s-a folosit și ceramica smălțuită ‒ care era des utilizată în epoca lui Ștefan cel Mare ‒, împreună cu un decor zugrăvit în culori vii. 

Pridvorul adăugat de Alexandru Lăpuşneanu este delimitat clar la exterior prin îmbinarea nefinisată a celor două compartimente ce lasă vizibilă o crăpătură verticală a zidurilor, dar şi prin întreruperea elementelor de modenatură, pe care le regăsim pe vechea faţadă de vest, aflată acum la interior, ca zid despărţitor, în timp ce zidul obişnuit dintre pronaos şi naos a fost desfiinţat.

La interior, amvonul este un adaos al secolului al XIX-lea, când erau diaconi lângă preoții de mir, iar cafasul a fost lucrat în anul 1945, pentru a mări spațiul de participare al credincioșilor la Sfânta Liturghie.