Cel mai mare poet al epocii patristice şi, probabil, singurul poet-teolog de mărimea lui Dante, aşa cum afirma Robert Murray, a fost Sfântul Efrem Sirul. Născut dincolo de graniţa estică a Imperiului de Răsărit, acesta a fost părintele bisericesc care a simţit, încă din tinereţe, ce înseamnă să fii creştin, într-un spaţiu persan păgân.

Născut în biblicul Ninive – Nisibe, a fost singurul mare teolog al secolului al IV-lea, care nu a vorbit limba greacă. În schimb, a avut acces la limbile aramaice şi la un dialect pe care L-a vorbit Însuşi Mântuitorul Hristos.

În timpul prigoanei persane a regelui Shapur al II-lea, împreună cu familia sa, Efrem s-a refugiat la Amida, apoi la Edessa – oraşe care se aflau sub stăpânirea bizantinilor. Aici, a împletit trăirea creştină cu uriaşa cultură mesopotamiană şi arta stihuirii poetice rezultând, după istoricul Sozomen, peste trei milioane de versuri.

Sfântul Efrem nu a fost călugăr, dar a practicat o viaţă ascetică severă, crescând permanent în sfinţenie. În vremea sa, monahismul era la începuturi. Mutat la Edessa, sfântul el a pus bazele unei comunităţi urbane, strâns unită, în care regula principală era buna vieţuire împreună. După moartea Sfântului Efrem, comunitatea a devenit o adevărată mănăstire care, deşi se afla în spaţiul islamic, a supravieţuit până în septembrie 2013.

Aflată în oraşul sirian Saydnaya, mănăstirea Sfântului Efrem a fost încercuită de trupele rebele ale mişcării cunoscute sub numele Al Nashur – o ramură a Frăţiei Musulmane. Aşa cum a raportat agenţia de presă rusă ITAR-TASS, în dimineaţa zilei de 27 septembrie 2013, rebelii au distrus mai multe sfinte altare, devastând şi biserica mănăstirii siro-iacobite închinată Sfântului Efrem Sirul.

Astăzi, la jumătate de an de la acele evenimente, mănăstirea este încă pustie. Cei zece monahi sunt refugiaţi în Malabar – India şi trăiesc cu speranţa că se vor întoarce cândva acasă, la mănăstirea lor.