Horaița, mănăstirea ridicată pe locul stâlpului de foc pogorât din cer

Rugându-se cu fața spre răsărit, Cuviosul Irinarh a observat că s-a pogorât din cer o lumină ca o văpaie de foc, în chip de stâlp, peste un brad care era mai mare în mijlocul locului. Văzând starețul minunea, l-a trezit pe ucenic și l-a întrebat: „Frate Ioane, ia uită-te spre răsărit și spune-mi ce vezi”, iar acesta i-a răspuns: „Văd un stâlp de foc pogorât din cer peste bradul acela mare, care este mai la vale”.

După ce a cerut blagoslovenia mitropolitului de atunci, Veniamin Costache, și învoierea domnitorului, la începutul Postului Mare din anul 1831, Cuviosul Irinarh Roset, dimpreună cu ucenicul său, fratele Ioan, au purces să caute loc de mănăstire. Și au început a umbla prin pădure, suind delușoare și coborând văi, rugând pe Dumnezeu și pe Preacurata Maica Lui să le descopere unde voiesc să se facă mănăstirea. Și au umblat toată ziua prin pădure, nemâncând nimic și rugându-se. Iar zăpada era ca de o palmă. Cei doi au însemnat cu toporiștea vreo cinci copaci în semnul crucii, pe locul cărora socoteau potrivită ridicarea lăcașului de rugăciune.

Pe când apunea soarele, au sosit la un delușor și i-a zis cuviosul ucenicului: „Frate Ioane, fă un foc bun și adu apă, să înmuiem posmagii, să mâncăm și să dormim aici în noaptea aceasta”. Și după ce au mâncat, a și înnoptat, iar ucenicul, obosit de drum, a adormit. Starețul a privegheat până la miezul nopții, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i descopere ceea ce dorea. 

Meșteri iscusiți, plătiți din aurul de sub vatra focului

Și stând el în picioare, cu fața spre răsărit, a observat că s-a pogorât din cer o lumină ca o văpaie de foc, în chip de stâlp, peste un brad care era mai mare în mijlocul locului. Și văzând starețul minunea, s-a temut ca nu cumva să fie nălucire de la diavoli și i-a zis gândul să deștepte pe ucenic, ca să privească și el. Și dacă va vedea precum vede sfinția sa, să cunoască că-i dumnezeiască această descoperire. Și trezindu-l, i-a zis:

‒ Frate Ioane, ia uită-te spre răsărit și spune-mi ce vezi.

‒ Văd un stâlp de foc pogorât din cer peste bradul acela mare, care este mai la vale.

‒ Ia degrabă felonul și epitrahilul, cartea și cădelnița cu foc și tămâie și securea și să mergem acolo.

Înaintând puțin, s-a ridicat lumina de la rădăcina copacului mai sus și mergând până la rădăcina copacului, lumina acestuia s-a ridicat spre vârful lui și de la vârf spre cer. Îmbrăcând epitrahilul și felonul, au cântat paraclisul Maicii Domnului și rugăciuni de mulțumire, însemnând copacul în cruce. Și când s-a făcut ziuă, au văzut că locul acela arătat de Dumnezeu era lung și larg, foarte bun de mănăstire. Plecând într-un sat unde se aflau meșteri iscusiți, s-au tocmit cu ei, plătind din aurul de sub vatra focului, și astfel s-au apucat de zidirea bisericii.

Prima obște a Mănăstirii Horaița

Au tăiat bradul care a fost îmbrăcat cu lumina cea cerească și au făcut în locul lui sfânta masă. Iar creștinii de prin satele cele mai apropiate de mănăstire, auzind că Părintele Irinarh face biserică, veneau și lucrau fără plată, iar care nu puteau lucra, dăruiau vaci, boi și oi în loc de lucru. Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au zidit biserica și mănăstirea cu hramul „Botezul Domnului”.

Și au început a veni la mănăstirea nou-zidită monahi de pe la alte mănăstiri și bărbați din lume, pe care îi trimitea Dumnezeu să se facă monahi. Iar starețul îi primea cu bucurie. Și așa, obștea Mănăstirii Horaița a adunat 70 de suflete, dintre care 12 erau preoţi, patru erau diaconi, patru erau cântăreţi şi restul ‒ ascultători. Cuviosul Irinarh a povăţuit bine mănăstirea şi soborul, ca un adevărat părinte, până în anul 1843. Apoi, lăsând pe fostul frate Ioan (devenit arhimandritul Ermoghen Buhuş) egumen în locul său, a plecat la Ierusalim.

De la același autor

Ultimele din categorie