Schitul Cerebuc ‒ renăscut prin rugăciune din propria cenușă

22 Februarie 2018 Maria Burlă Locuri de pelerinaj
 

Pornim de la Schitul Stănile spre celălalt schit al Mănăstirii „Schimbarea la Față” de pe Muntele Ceahlău, Schitul Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul – Cerebuc. Ajungem la drumul axial ce leagă Izvorul Muntelui de Durău, parțial accidentat din cauza exploatărilor forestiere. De aici mai avem șapte kilometri până la biserica dintre brazi.

Priveliști neasemuit de frumoase ni se deschid de o parte și de alta, deși ceața pare să cuprindă încet-încet crestele muntelui. Ajungem la Schitul Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul – Cerebuc, așezat în poiana cu același nume, într-un loc ferit de vânturi. Cu sute de ani în urmă, pe aceste meleaguri se afla o importantă așezare monahală, ai cărei călugări au menținut multă vreme toaca și clopotul de pe Ceahlău, precum și prăznuirea hramului muntelui – „Schimbarea la Față”.

Întorcându-ne privirile în istorie, pe vremea domnitorului Vasile Lupu, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mai sus de poiana aceasta ar fi fost o mică bisericuță din lemn, în jurul căreia se nevoia o obște de sihaștri. Aceștia, în frunte cu starețul lor, au avut un sfârșit mucenicesc chiar în sfânta noapte a Învierii Domnului: au fost îngropați de vii în zăpadă în urma unei avalanșe.

„Un munte de omăt a îngropat schitul cu toți sihaștrii”

Un ieromonah de aici plecase în Izvorul Alb, la chemarea sătenilor, să le facă slujba Învierii. Un alt călugăr i-ar fi spus starețului cu o zi înainte: „Părinte, hai să fugim cu toții, că în noaptea aceasta vine o mare nenorocire peste noi”. Dar starețul i-a răspuns: „Cum să fugim în noaptea Învierii, când e cea mai importantă slujbă în biserică?”. Atunci călugărul a luat icoana Maicii Domnului, care astăzi este la Mănăstirea Durău, și a fugit din munte. Și numai aceștia doi au scăpat.

Lui Gheorghe Asachi i se atribuie cea mai veche mărturie directă despre sfârșitul unui schit în această zonă: „Numele frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Paști, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului și surpând stâncile, a îngropat schitul cu toți sihaștrii”. Toponimele locului arată și ele vechea existență a schitului: „Piciorul Sahastrului”, „Groapa Sihaștrilor”, „Poiana Sahastru”.

Liturghia, săvârșită pe ruinele bisericii

„În primăvara anului aceluia, ieroschimonahii Silvestru și Nicandru veniți din Ardeal, împreună cu cei doi călugări rămași în viață, cu ce-au mai găsit prin omăt din rămășițele bisericii și din odoare, au coborât aici, în poiana de mai jos, numită Cerebuc, ridicând o mică bisericuță din lemn. Noi, când am venit, în 1995, am găsit doar amplasamentul și două cruci înfipte. Pe una era notat anul 1714. Se vedea conturul bisericuței, lungimea ei fiind cam de 16 metri. Atunci am turnat temelia bisericii de astăzi, iar în anul următor am ridicat bisericuța, după sfințirea locului”, spune Părintele protosinghel Gherontie Munteanu, egumenul schitului.

Pe la anul 1876 au ars chiliile călugărilor. Istoria spune că ultimul viețuitor de aici ar fi fost un monah din comuna Ceahlău, PărinteleTeodosie Marcoci, care, în perioada interbelică ar mai fi păstrat din odoarele bisericii și ar fi stat aici ca un fel de paznic.  

La începutul secolului XX, Sihăstria Cerebuc ajunge o ruină. Doar localnicii din satele Ceahlău, Răpciuni, Schit și Izvorul Alb, credincioși tradiției acestor locuri, se adunau aici și un preot săvârșea Sfânta Liturghie pe ruinele bisericii, precum și un parastas la cimitir pentru pomenirea smeriților sihaștri.

Învierea Schitului Cerebuc

Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou un schit. Acest nou lăcaș de rugăciune a renăscut din propria cenușă, prin osteneala Părintelui egumen Gherontie Munteanu și a oamenilor de prin împrejurimi, care au înțeles necesitatea reînvierii tradiției monahale de aici. La 25 august 1995 s-a sfințit locul, iar un an mai târziu au început lucrările pentru construirea bisericii.

Ridicată din lemn și străjuită de brazi, biserica Schitului Cerebuc e ca o mică bijuterie în toată poiana. Cele două clopote stau sub cerul liber, atârnate de un corn proptit pe doi stâlpi. Căsuța monahilor viețuitori aici, cu ferestre și uși vopsite în albastru, îmi atrage atenția, căci lângă ea, cocoțată într-un copac, se mai află o chilie, la care se ajunge urcând două scări.

Înăuntru, biserica este frumos împodobită cu pictură relativ recentă. Aureolele sfinților strălucesc parcă și mai mult acum, când vremea de afară e mohorâtă. Culorile sunt vii, clare, iar toate scenele și sfinții sunt înfățișați pe un fond albastru.

La intrare, găsim consemnate următoarele cuvinte:

„În memoria sihaștrilor călugări ce s-au nevoit de-a lungul anilor în această parte a Ceahlăului, cu binecuvântarea IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și PS Calinic Botoșăneanul și cu ajutorul credincioșilor s-a început în 1995 construcția unui nou așezământ călugăresc pe vechea temelie a schitului Cerebuc”.

De la același autor

Ultimele din categorie