Lumina și grijile vieții

Suntem invitați a fi ochii luminoși ai unei lumi tot mai ciuruite de tenebroasele unde ale păcatului. Dar pentru a face acest lucru avem nevoie să înțelegem că putem lumina, precum sateliții, doar când ne aflăm în preajma sursei. Iar apropierea de Aceasta necesită o anumită conduită. Și dragoste.

Text și context

Parte a celui de-al șaselea capitol al relatării evanghelice mateene, pericopa de astăzi conține o serie de sfaturi oferite de Mântuitorul. Ele au deopotrivă relevanță socială, cât și teologică. Căci virtuți precum dragostea nu reprezintă simple principii etice, ci și elemente care trebuie să circumscrie, în mod apodictic, relația omului cu Divinul. Iar pasajele privitoare la Împărăția lui Dumnezeu și primordialitatea ei sunt de asemenea de o relevanță aparte.

Luminătorul

Unul dintre termenii cheie ai discursului Învățătorului îl reprezintă lumina. Pentru a vorbi despre ea, El se referă inițial la organul chemat a ne face să simțim beneficiile sale. Nu producătorul, căci el nu este generator, ci doar cel care permite luminii, odată intrată în corp, să fie simțită într-un fel care ne este extrem de util. De aceea, atunci când vorbesc despre ochi, specialiștii îl definesc drept un sistem de oglinzi. Hristos se referă la el. Și arată că dacă el va fi curat, trupul întreg va beneficia de lumină. Ba mai mult, insistă asupra faptului că raportul este valabil și sub aspect invers proporțional. Ce înseamnă, însă, a avea ochiul curat? Sfinții Părinți au meditat intens la acest aspect. Ei sunt în unanimitate de acord cu faptul că faptul de a avea o inimă nepângărită de păcat și un suflet în care Dumnezeu se găsește pe primul loc între priorități, îl transformă într-un organ curat. Iar acest lucru este benefic pentru trup. Sănătos. Căci, dacă omul primește ca făptura lui să fie infuzată de bucuriile harului și-și transformă ființa într-un receptacul menit a-L căuta și sălășlui pe Dumnezeu, ochiul nu reacționează decât la stimuli precum lumina. Și umple întreg trupul de bucuria primirii ei. Ba mai mult, poate stimula și în ceilalți dorința înspre aceasta. Or noi, ca și creștini știm că Domnul Însuși se definește ca lumină și tot ceea ce este cu adevărat luminos este izvorât din Dânsul.

Domnii și slujirea

Discursul este apoi deplasat înspre un alt aspect important al vieții duhovnicești și nu numai: relația dintre domn și slujire. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, afirmă răspicat Hristos. Slujirea e o formă de dragoste. E un fapt mărturisit în culturi vechi, ce preced creștinismul. Eficiența slujirii unui anume conducător e dată de atașamentul pe care ajung să îl aibă supușii pentru el. Spre a fi sinceră, slujirea trebuie dedicată unui singur domn. Faptul e valabil chiar și atunci când e vorba de organizări de natură lumească, darămite în cazul celor cu relevanță spirituală. Domnul insistă asupra faptului că slujirea Lui trebuie să constituie prioritatea numărul unu a vieții creștine. Și mai spune ceva, extrem de important. Că ea nu admite compromis. Cel care-L slujește nu poate să se dedice decât Lui, căci altminteri nu e sincer, iar munca sa nu este deplină.

Prioritățile

Odată stabilit acest aspect fundamental, Învățătorul vorbește despre alte priorități ale vieții creștine. Prin intermediul unor comparații inspirate, ține să arate că în prim-planul vieții trebuie să se găsească dorul după Împărăția lui Dumnezeu. Unul marcat de o căutare sinceră a acesteia. Dacă această sarcină va fi dusă la îndeplinire, toate celelalte lucruri ce țin de confortul cotidian vor deveni tovarăși de drum ai fiecăruia dintre noi. Domnul știe acest lucru. Și ține să ne convingă de veridicitatea lui folosindu-se de exemple simple, din natură. Crinii țarinii, care nu s-au remarcat prin veleități în crearea propriei îmbrăcăminți sunt totuși, exponate ce surclasează orice personalitate mondenă. Domnul se folosește acolo de o analogie cu un chip arhicunoscut, faimos nu doar pentru înțelepciunea, ci și pentru opulența traiului său, cel al lui Solomon. Iar păsările cerului, deși nu duc o existență ce s-ar putea defini drept parazitară, beneficiază de hrana necesară fără a face eforturi extreme în acest sens. Întrebarea firească la care ajunge El pe baza celor prezentate este: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?”.

Răspunsul e unul de-a dreptul retoric. Omul este coroana creației. Nu-i o părere de sine, ci dorința Creatorului Însuși. Ca atare, iubirea Lui nețărmurită e în stare să suplinească toate neajunsurile bietei făpturi umane, de-ndată ce acest lucru-i este îngăduit.

Concluzii

Aidoma auditoriului complex ce-L asculta pe Domnul, și noi suntem chemați a învăța din cuvintele Sale. Căci mesajul lor e peren. Suntem invitați a fi ochii luminoși ai unei lumi tot mai ciuruite de tenebroasele unde ale păcatului. Dar pentru a face acest lucru avem nevoie să înțelegem că putem lumina, precum sateliții, doar când ne aflăm în preajma sursei. Iar apropierea de Aceasta necesită o anumită conduită. Și dragoste. Criteriul slujirii unui singur Domn, al celui ce merită și e capabil să ni le ofere pe toate, ne sună și nouă. Iar în lista căutărilor, pe google-ul inimii noastre, trebuie să se găsească apodictic Împărăția. Ea este termenul cheie al existenței umane. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie