- Pãrinte, dacã prin suferințã ajungem la o adevãratã smerenie, trebuie cumva sã ne aruncãm singuri în ispitã?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie sã mã agãț de o sfoarã, sã-mi dau drumul jos, sã vãd cum e cu piciorul rupt”. Avem des necazuri pentru cã dumneavoastrã trebuie sã mai știți și un lucru: dacã ați ști câtã râvnã pune satana ca sã ne întrerupã de la lucrarea noastrã duhovniceascã, de la orice rugãciune nu ați mai pune așa problema!

Orice creștin e atacat, și vã spun, ca duhovnic n-am întâlnit sã nu-mi spunã: „Pãrinte, sunt atacat la rugãciune, am gânduri împrãștiate etc”. Ne atacã diavolul, ne luptã el împotrivã. Dar nu trebuie sã dãm atenție. Este o mare greșealã sã se stea de vorbã cu satana. Nu se stã de vorbã cu el. Se stã de vorbã numai cu Dumnezeu, dacã vrei sã-l gonești. Zi „Doamne Iisuse...” și stai de vorbã cu Dumnezeu. Puterea numelui îl gonește. Chiar dacã te apasã atunci, chiar dacã te luptã. Se întâmplã uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca sã blestemi.

Asta-i o greșealã. Lui îi convine dialogul, cã îl recunoști. Dar așa, prin rugãciune, îl ignori. Stai de vorbã cu Dumnezeu atunci când ești atacat. Și atunci, sigur cã el - am spus de mai multe ori - a învãțat foarte multã lume sã se mântuiascã.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 89-90)