Pe Părintele Paisie niciodată nu-l vedea cineva stând fără lucru, nici în chilie, nici în grădină. Tot timpul lucra în gradina duhovnicească a sufletelor, spovedind, sfătuind, rugându-se pentru oameni, făcând tot felul de slujbe, în biserică sau în paraclisul din chilia sa. Alteori lucra în gradină, căuta izvoare de apă potabilă şi făcea mici fântâniţe, pe care le proteja, le zidea împrejur şi punea câte o cruce de lemn şi o cană să bea trecătorii apă.

Când veneau oameni mulţi la spovedanie şi rugăciune, bătrânul lăsa imediat lucrul manual, se spăla pe mâini, se curăţa de pământ, şi intra în chilie, care întotdeauna rămânea descuiată, unde îl aştepta lumea, apoi începea mărturisirea care dura fără nici o pauză, ore în şir până seara târziu, fiind întărit de Duhul Sfânt.

Înainte de mărturisire, bătrânul rostea tuturor molifta de spovedanie pe de rost, după care spunea un scurt cuvânt de învăţătură şi întărire duhovnicească. La mărturisire primea întâi copiii mici, bătrânii, bolnavii şi mamele cu copii. Apoi primea pe ceilalţi mulţi, începând cu cei care veneau regulat şi terminând cu cei care nu mai veniseră niciodată.

Odată l-au întrebat ucenicii pe Părintele Paisie de ce după spovedanie iese la lucru în grădină, iar bătrânul le-a răspuns:

- Mă duc în gradină şi lucrez, ca să uit de marile păcate pe care le aud la spovedanie. Căci are obicei diavolul să aducă mereu în mintea duhovnicilor păcatele auzite la spovedanie, mai ales cele trupeşti, pentru a le face ispită. Apoi lucrez mai mult singur ca să mă pot ruga cu rugăciunea minţii şi să mă întăresc sufleteşte. Altfel nu putem rezista în faţa oamenilor şi cuvântul nostru şi rugăciunea nu au putere să schimbe sufletele şi viaţa credincioşilor.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 123-125)