Doi ucenici i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:

– Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinții noștri. Ne-a luat Dumnezeu darul și puterea cuvântului pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună-n practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuți acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beția și desfrânarea ca să nu-și piardă sufletul, dar ei, deși făgăduiesc, îl fac mai departe. Am, însă, și suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei și încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ediția a V-a revizuită, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 701)