Odată, Părintele Onufrie l-a visat pe Părintele Ioanichie Moroi şi l-a întrebat:

 ̶  Te-ai mântuit, Părinte Ioanichie?

 ̶  Cu mila lui Dumnezeu m-am mântuit, Părinte Onufrie, dar greu!

 ̶  Cum, părinte? Sfinţia ta, care ai postit atât de mult şi te-ai nevoit atât, abia te-ai mântuit?

 ̶  Da, pentru că eu am fost preot şi duhovnic...

De asemenea, Părintele Onufrie spunea la bătrâneţe că îi pare rău că s-a făcut preot, sfinţia sa primind preoţia la insistenţele Părintelui Cleopa. Apoi zicea bătrânul: „Pe de-o parte, la spovedanie nu ştii pe cine dezlegi şi pe cine legi; unii nu se spovedesc curat şi pe urmă le dai voie să se împărtăşească. Iar pe de altă parte, ca preot, poţi să greşeşti cu păcate de moarte la Sfânta Liturghie, chiar fără să-ţi dai seama. Mult mai liniştit eram acum, dacă aş fi fost doar călugăr!”.

Altădată, ne-a povestit părintele: „Când m-am dus stareţ la Tarcău, am găsit acolo doi fraţi care căzuseră în unele păcate. Unul dintre ei a venit la mine şi s-a spovedit, dar celălalt nu. Noaptea am avut un vis: se făcea că eram lângă o fântână plină cu apă curată şi doi băieţi murdari pe obraji şi pe haine se jucau împrejurul acelei fântâni. Privind la ei, văd că unul dintre dânşii a căzut în fântână. Eu l-am apucat repede şi l-am scos. După ce l-am scos din apă, am văzut că acesta era foarte curat, iar celălalt se învârtea murdar împrejurul fântânii”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 773)