Sfântul Antonie Sihastrul, de la Schitul Iezerul din Vâlcea (secolele XVII-XVIII)

Unul dintre marii sihastri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia) din Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”.

Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihaștri trăitori la linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihaștri, nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi, episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii. În sărbători mari şi în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieţii cereşti.

Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte.

După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 259-260)