Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune și decât toate faptele bune este dragostea, tot așa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci acela ce urăște pe fratele său petrece în moarte.

Deci, când vei păcătui, să nu aștepți învinuirea și mustrarea de la altul, ci, mai înainte de a fi învinuit și certat, prihănește-te tu însuți de cele făcute de tine. Și la mărturisire aleargă și să nu te rușinezi, căci ai lucrat cele ce te rușinează și nu te-ai rușinat, iar acum te rușinezi de graiurile care te îndreptează pe tine? Spune-le aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că mărturisirea păcatelor se face pierzare greșelilor. Că, oare, pentru că nu le știe, vrea Dumnezeu să le cunoască? Nu. Ci vrând ca noi întru simțirea celor greșite să venim, prin mărturisire.

Oare vreun lucru greu și împovărător cere de la noi Dumnezeu? El cere zdrobirea inimii, umilința gândurilor, mărturisirea greșelilor, stăruință dureroasă și cu toată puterea, iar după mărturisire și iertarea păcatelor, îți cere și păzirea de păcate, de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge și a te tângui aici, în această scurtă și vremelnică viață, decât aici să râzi, și apoi să te duci acolo și să fii chinuit în veacul veacului.

Te rușinezi, însă, și te înroșești să-ți spui păcatele? Dar rușine este, mai vârtos, a păcătui și a nu mărturisi. Zi-i gândului tău că, dacă acum nu se va mărturisi, atunci și acolo le vei mărturisi toate în mijlocul priveliștii a toată lumea, când mai multă este osânda, când mai mare este vădirea și mustrarea; deci, când este trebuință de mărturisire, să nu ne rușinăm; nici să întârziem. Că nu este rușine când mărturisim păcatele, ci îndreptare și faptă bună; că de n-ar fi așa, n-ar avea răsplată mărturisirea.

Ascultă ce se zice: „Spune-ți, dar, tu întâi păcatele, ca să te îndreptezi, că nu pentru a te chinui îți poruncește ție să te mărturisești, ci ca să fii iertat”.

Deci să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci și pentru graiuri și gânduri. Și să ne sârguim, după asemănarea greșelilor, și pocăința să o arătăm. Să întrebăm cugetul și mult să îl certăm ca să nu îndrăznească, după îndreptare, să cadă iarăși în acea prăpastie a păcatului, temându-se de osânda rănii celei dintâi.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 447)