Sărbătoarea „Intrării în biserică a Maicii Domnului” (numită și Vovidenia – „intrare” în limba slavonă) ar avea ca origine istorică momentul în care Împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică ce a fost sfințită pe 20 noiembrie 543. Ziua următoare, 21, ar fi fost de atunci consacrată ca hram al acestei biserici ce amintea de momentul intrării în templu.

1) Cum e corect să spunem, intrarea în templu sau în biserică a Maicii Domnului?

Categoric, liturgic, teologic e corect să spunem „intrarea în biserică”. Vechiul templu iudaic e o prefigurare a bisericii creștine. Fecioara Maria devine ea însăși „biserică vie”, o „sfântă a sfintelor” și „chivot” sau „năstrapă de aur” (cea în care se păstra mana cerească), fiindcă ea va purta în pântece pe Însuși Fiul lui Dumnezeu: „A intrat în sfintele sfintelor cele vremelnice Sfânta sfintelor cea fără sfârşit. A intrat cortul cel nefăcut de mână al Cuvântului, chivotul cel raţional şi însufleţit al Pâinii vieţii care ne-a fost trimisă cu adevărat din ceruri” (Sfântul Grigorie Palama, „Omilii (III)”, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 120).

2) Ce moment a fost ales pentru intrarea în templu?

Cel mai probabil, atunci era Ziua Curățirii, singura zi din an în care arhiereul putea intra în sfânta sfintelor (Levitic 16, 28-34). Copila Maria a fost adusă de părinții ei, Sfinții Ioachim și Ana. Ritualul de atunci cerea ca fiecare credincios să rostească un psalm pe fiecare treaptă a templului. Fiecare dintre cei 15 psalmi (de la 119 la 133) rânduiți pentru cele 15 trepte poartă și acum denumirea de „o cântare a treptelor” (îi găsim în catisma optsprezece din Psaltire). Fecioara Maria a urcat ajutată doar pe prima treaptă, pe celelalte parcurgându-le fără oprire, „ca și cum ar fi zburat” până sus, la templu.

3) La ce vârstă a intrat Maica Domnului în templu și cât a stat acolo?

Dacă există unanimitate în privința faptului că Fecioara Maria a intrat la vârsta de trei ani în templu, cu privire la durata pe care ar fi petrecut-o acolo există diferențe. Unii susțin că a stat 12 ani, adică la 15 ani ar fi ieșit, alții că a stat până la vârsta de 12 ani, când apar scurgerile cele firești în trupul unei tinere femei: „Iar Preacurata Fecioară, rămânând nouă ani în cele nepătrunse și în dumnezeiescul templu, a primit hrană cerească de la dumnezeiescul înger, ca una care a fost mai dinainte numită Maică a Dumnezeului îngerilor. Dar când a ajuns la neprihănita vârstă de doisprezece ani, s-au gândit preoții să o scoată din Sfânta Sfintelor pe Fecioara, presupunând, ca tânără, că ceva femeiesc i s-a întâmplat ei” (Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, „Scrieri III. Panegirice”, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 420).

Poate că și în amintirea faptului că a intrat la trei ani, Dumnezeu a rânduit ca sărbătoarea să fie trecută în calendar în luna a treia (adică noiembrie, întrucât anul bisericesc începe în septembrie), respectiv în ziua a opta a Postului Nașterii Domnului (adică pe 21 noiembrie; se numără inclusiv data de 15) – cifra a opta semnificând Ziua Învierii, dar și ziua cea neînserată a Împărăției.

4) Unde a stat Maica Domnului în toți acești ani?

Practic, e cea mai importantă întrebare. Din păcate, unii și acum cred – fără a avea temei patristic – că Fecioara Maria a stat la templu cu celelalte fecioare. Alții spun că a intrat în sfânta sfintelor, dusă acolo de Prorocul Zaharia, dar că ar fi ieșit sau că ar fi revenit în anumite momente. Acestora li se pare nefiresc ca o copilă să crească total izolată de lume, fără hrană, educație etc. Sfântul Grigorie Palama este categoric, argumentând pe pagini întregi că Fecioara Maria a stat de la trei ani doar în sfânta sfintelor, „îngerii înşişi şi, mai mult, nu umbrind-o, ci slujindu-i şi servindu-i cele pentru hrană, care nu se poate grăi ce fel era; într-atât de mult întrecea în minune şi vestita mană şi (hrana) adusă lui Ilie” (Sfântul Grigorie Palama, „Omilii (III)”, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 121). Maica Domnului se face, astfel, prototipul și modelul oricărei viețuiri isihaste pustnicești, „trăind numai lui Dumnezeu, văzută numai de Dumnezeu, hrănită de Dumnezeu, păzită numai de Dumnezeu – Care avea să Se sălăşluiască în(tre) noi prin ea –, şi negreşit văzând şi ea numai pe Dumnezeu, făcându-L pe Dumnezeu propria hrană şi de Dumnezeu alipindu-se fără încetare” (op. cit., p. 124).

De altfel, și Sfântul Proroc Ioan Botezătorul a rămas de copil, pe la trei ani, în pustie, după moartea mamei sale, Elisabeta, și a crescut singur până s-a arătat oamenilor. Sfântul Grigorie Palama arată, prin analogie, că dacă sfânta sfintelor era accesibilă doar o dată pe an și numai arhiereului, cu atât mai mult cea care devine Sfânta sfintelor se cuvenea să fie păzită de ochii tuturor: „Căci, dacă aceste sfinte ale sfintelor sunt nevăzute aproape de ochii tuturor şi erau închise pentru toţi oamenii şi pentru toate (...) cum oare atunci masa desfătării îngerilor, ogorul vlăstarului cel pururea verde, sau mai degrabă veşnic, obştescul altar de împăcare al întregului neam al oamenilor, unde o singură dată în toţi vecii a intrat Arhiereul cel Preadumnezeiesc şi Singurul cuvenit nouă – după (cuvântul) apostolului –, şi în care L-a împăcat şi L-a unit în chip neîmpărţit pe Dumnezeu cu oamenii, cum oare această vistierie feciorelnică să nu fi fost păzită în cele de nepătruns, ducând o viaţă nevăzută pentru toţi oamenii?” (op. cit., p. 107-108).