Intrăm în curtea mănăstirii. Biserica este construită din piatră cioplită și are câteva chilii. În jurul ei se înalță câțiva eucalipți, arbori ornamentali, flori și iarbă, care dau curții un aspect frumos și odihnitor.

Iată pe scurt cum a luat ființă această mănăstire românească pe Muntele Tabor.

Cuviosul Irinarh Roseti, mare sihastru și duhovnic cu viață sfântă, s-a nevoit mai întâi în Mănăstirea Neamț ca tipograf și schimonah, până în anul 1811. Apoi se retrage la liniște în pădurile din jurul Schitului Nechit, unde se nevoiește ca sihastru doisprezece ani. Între anii 1823-1826 organizează tipografia Mitropoliei din București, la rugămintea mitropolitului Grigorie Dascălu. După doi ani de nevoință în Muntele Athos, se reîntoarce în Moldova și devine sihastru vestit la Schitul Horăicioara-Neamț. În anul 1831 este hirotonit preot și întemeiază Mănăstirea Horaița, devenind primul ei stareț. Timp de doisprezece ani, cât conduce Mănăstirea Horaița, formează o obște model în Moldova, cu 70 de părinți și frați.

În anul 1843, Arhimandritul Irinarh lasă egumen la Horaița pe unul din ucenicii săi, iar el pleacă la Mormântul Domnului cu ierodiaconul Nectarie Banul și se nevoiește cinci ani de zile în Nazaret. Apoi întemeiază un mic schit pe Muntele Tabor, unde se ostenește doisprezece ani, ca cel mai mare sihastru, egumen și duhovnic ortodox de pe Tabor din secolul XIX. Pentru viața sa cu totul aleasă și sfântă, Cuviosul Irinarh era cunoscut în toată Galileea și în împrejurimile Taborului, fiind cinstit ca sfânt, încă din viață.

Schitul fiind mic, Cuviosul Irinarh a hotărât să zidească pe ruinele unei vechi biserici din apropiere, datând din secolul XIII, o biserică mare de piatră cu hramul „Schimbarea la Față”. Timp de mai mulți ani cei doi monahi români au colectat bani și ajutoare din țară și au procurat materiale, iar la începutul anului 1859 au început construcția bisericii din piatră cioplită și var. Dar la 26 decembrie același an, pe când biserica era zidită pe jumătate, Cuviosul Irinarh și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând stareț în locul său pe Arhimandritul Nectarie Banul. Mormântul său se află în pridvorul bisericii zidită de el. După încă trei ani de eforturi, noul stareț termină de construit biserica și un mic corp de chilii. În anul 1862, biserica a fost sfințită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.

Al doilea stareț al mănăstirii românești de pe Tabor a condus această sfântă mănăstire încă 30 de ani, 1862-1892, săvârșind slujba în limba română și înzestrând lăcașul cu multe danii românești primite din țară. Între acestea se mai află în prezent în biserică o Evanghelie, tipărită la Mănăstirea Neamț și ferecată în argint, câteva candele de argint și cărți cu slovă chirilică. Alte obiecte bisericești donate mănăstirii de cei doi stareți români, ca: veșminte, icoane, cărți de cult, candele, epitaf, etc. s-au pierdut, ori au fost transferate la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim, împreună cu actele de danie respectivă.

În anul 1892, Arhimandritul Nectarie Banul, starețul mănăstirii românești de pe Tabor, simțindu-se bătrân și bolnav, s-a retras la Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde se nevoiau mai mulți călugări români. Din lipsă de ucenici, Arhimandritul Nectarie a fost nevoit să închine mănăstirea de pe Tabor Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim, care administrează de atunci acest sfânt așezământ românesc.

În prezent mănăstirea este condusă de Protosinghelul Ilarion, ajutat de câțiva ucenici.

Intrăm cu emoție și evlavie în biserică, ne închinăm la sfintele icoane și sărutăm Sfânta Masă și Evanghelia donată de marele stareț român. Apoi cântăm troparul hramului Schimbării la Față a Domnului: „Schimbatu-Te-ai la Față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ție”. Fiind ora de Vecernie, rostim ectenia întreită și ne rugăm pentru cei dragi de acasă, pentru bolnavi, pentru călători, pentru toată lumea. Apoi cântăm „Lumină lină” și „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne”.

Înainte de plecare ne oprim la mormântul Cuviosului Irinarh, aprindem trei lumânări și facem obișnuitul trisaghion, cu o ectenie de veșnică odihnă. Apoi cântăm „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău...” și „Veșnica pomenire”.

Ieșim din biserică cu aceeași emoție și cu ochii umezi de lacrimi. Aici am trăit clipe de mare bucurie și înălțare sufletească. O pace divină se odihnește în inimile noastre. Părăsim Muntele Tabor repetând cuvintele Sfântului Apostol Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici!.

De pe Tabor, admirăm încă o dată cerul calm și senin, soarele ce se lasă în asfințit, zările cenușii, dealurile și câmpiile Galileii și marea Tiberiadei. Taborul ne oferă cea mai frumoasă priveliște a Galileii, care liniștește și înalță sufletul ca nici un alt munte din Țara Sfântă. În zare, spre nord-est, se distinge muntele Ermonul Mare. De jur împrejurul Taborului se desfășoară câmpii întinse, bogate în culturi de banane, citrice și cereale. Ici-colo strălucesc satele Galileii, cu căsuțe albe, adunate. Iar spre răsărit, între culmi cenușii de piatră, se observă oglinda lacului Tiberiada, care ne așteaptă. Coborâm în tăcere Muntele Tabor. De departe admirăm din nou creștetul său sfințit de pașii lui Hristos. Sunt priveliști unice în viața noastră. Ce frumos se vede Taborul transfigurat de razele soarelui de toamnă! Slavă Ție, Mântuitorule, pentru toate frumusețile acestea dumnezeiești!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 193-197)