Această mănăstire a fost construită pe partea nordică a pârâului el-Kelt (pârâul biblic Cherit [Chorath]). Pârâul, care traversează partea nord-estică a Pustiului ludeii, de la Ierusalim până în valea Iordanuiui, avea cândva o culoare completamente verde, datorită celor două izvoare care ţâşnesc din albia lui: izvorul Ein-Fara – din partea de vest a albiei şi izvorul Ein-Kelt - din mijlocul ei.

Astăzi, debitul izvoarelor constituie sursa de apă potabilă pentru locuitorii Ierusalimului şi Ierihonului.

Prezenţa tuturor celor trebuincioase – apă dulce din abundenţă, legătura cu evenimentele din Vechiul şi Noul Testament şi vecinătatea arterei centrale de acces, Ierihon-lerusalim, cu partea sa sudică – a favorizat aici sălăşluirea în masă a monahilor. În preajma izvorului Ein-Fara, cel din vestul pârâului Sfântul Hariton a zidit pe la mijlocul secolului patru prima lavră, punând astfel bazele construirii de mănăstiri pe Pământul Sfânt. În cele două secole care au urmat, în întreaga zonă a pârâului s-a umplut de lavre, de mănăstiri şi de lăcaşuri pentru pustnici, în care îşi duceau traiul multe sute de monahi şi pustnici.

Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul a fost una dintre acele numeroase mănăstiri din această regiune. Cea dintâi mănăstire a fost ridicată aici în secolul cinci de către cinci monahi sirieni: Pronos, Ilie, Iannai, Einan şi Zenon. Îndată după fondarea ei, mănăstirea a devenit loc de pelerinaj, întrucât fusese unită cu peştera în care a stat ascuns Prorocul Ilie vreme de trei ani şi şase luni şi unde a fost hrănit de corbi (III Reg. 17, 5-6).

Potrivit unei alte tradiţii, de mai târziu, bazată pe Evanghelia Tainică a lui Iacov, mănăstirea a fost ridicată pe locul care aparţinea părinţilor Maicii Domnului, Ioachim şi Ana.

La sfârşitul secolului al cincilea, Sfântul Ioan Hozevitul a extins mica mănăstire a sirienilor, adăugându-i noi clădiri şi o mare biserică, transformând astfel vechiul lăcaş în Lavra-Chinovion. Secolul al şaselea va aduce cu sine perioada de înflorire a fostei mănăstiri. Faima ei s-a răspândit în toată Palestina şi în toată Siria, iar monahii ei aparţineau diferitelor popoare, printre care se numărau greci, sirieni, armeni, gruzini şi multe altele. Numele multora dintre ei sunt scrise şi crestate în felurite limbi în osuarul vechii mănăstiri, care se află în apropierea actualei mănăstiri.

La sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea, sub egumenia sfântului Gheorghe Hozevitul, mănăstirea a ajuns la cea mai mare înflorire. Monahii trăiau într-o atmosfera plină de dragoste şi armonie. Parte dintre ei duceau un mod de viaţă sihăstresc şi ascetic, parte trăiau după tipicul monahal (cei din lavra sau din chinovion).

În timpul cuceririi persane, clădirile mănăstirii au suferit multe stricăciuni, mulţime de monahi au fost ucişi, iar ceilalţi au părăsit mănăstirea. După atacul persan, Sfântul Gheorghe, acum îmbătrânit, a încercat să readucă mănăstirea la viaţă, dar fără prea mare succes. Având un număr mic de monahi, mănăstirea a supravieţuit până în secolul al doisprezecelea. În secolul al treisprezecelea a rămas complet pustie şi şi-a încetat existenta.

Cinci sute de ani mai târziu, în 1878, mănăstirea a fost restaurata de monahii Bisericii Mormântului Domnului, care s-au străduit să o păstreze şi să o reactiveze în mijlocul noilor construcții ridicate pe ruinele rămase de la vechea mănăstire.

(Foto) Mănăstirea Gheorghe Hozevitul şi pustiul Hozeva – Israel

(Vasilios Ţaferi, Ghidul creştinului ortodox prin locurile de pelerinaj ale Ţării Sfinte, traducere de Mircea Aurel Buiciuc, pp. 124-127)