Este ora cinci după amiază. Soarele, încă fier-binte, se lasă către Marea Mediterană. Urcăm în serpentină culma muntelui și ne apropiem de Betleem. Lăsăm în urmă cele câteva căsuțe ale beduinilor nomazi, cu oile, caprele, copiii și nevoile lor, și iată-ne la poarta renumitei mănăstiri zidită în secolul al V-lea de Sfântul Teodosie cel Mare, întemeietorul vieții de obște. El era contemporan cu Sfântul Sava cel Sfințit și ucenic al Sfântului Eftimie cel Mare.

Sunăm la porțile încuiate, deasupra cărora se văd inițialele grecești „O.T.” (O Teos=Dumnezeu). Portarul mănăstirii, un beduin, ne deschide. Mănăstirea este frumos așezată pe un câmp însorit, aproape de „Câmpul Păstorilor” și satul Beit Sahour. De aici se vede Betleemul și, mai departe, Ierusalimul. Această mănăstire a fost întemeiată de vestitul dascăl al monahismului, Teodosie cel Mare, în a doua jumătate a veacului al V-lea. El a adunat aici sute de călugări din pustie și a întemeiat, pentru prima dată în Palestina, viața călugărească de obște, după modelul Sfântului Pahomie cel Mare din Egipt. De aceea se numește „Sfântul Teodosie, începătorul vieții de obște”. Dar, spre deosebire de obștile din Egipt, obștea Sfântului Teodosie avea această regulă de a ospăta gratuit pe toți oamenii, atât creștini, cât și necreștini. Zeci de călugări slujeau zilnic la mese și hrăneau pe toți. Mai ales sâmbăta și în sărbători când veneau sute de săraci și închinători. Sfântul Teodosie ținea totdeauna porțile mănăstirii deschise, făcând din călugări slujitori și hrănitori ai oamenilor, atât cu cele duhovnicești, cât și cu cele trupești. Această rânduială se mai întâlnește și astăzi în mănăstirile din Athos și din țara noastră. Dăm slavă lui Dumnezeu că am ajuns și aici!

Căutăm un părinte să ne dea câteva explicații. Beduinul credincios ne duce într-o chilie unde zace un bolnav, în vârstă de 90 de ani, episcopul grec Vartolomeu. Este singurul călugăr, singurul viețuitor în obștea milenară a Sfântului Teodosie cel Mare. Încă lucid, venerabilul episcop stă rezemat de marginea patului și ne explică, în limba franceză, starea de paragină în care era această veche mănăstire, până acum 20 de ani. Biserica veche era ruinată, chiliile la fel. Un singur beduin musulman veghea porțile mănăstirii. Apoi ne mărturisește cum a adunat bani de la credincioși, cum s-a retras cu totul aici și a început marea operă de refacere a mănăstirii. Pe ruinele vechii biserici a ridicat o nouă biserică, mare și frumoasă, o nouă clopotniță, cu ziduri și chilii noi. La urmă, bunul episcop ne mărturisește că este foarte bol-nav, că va pleca în curând la Domnul cu sufletul împăcat că a înnoit această veche mănăstire, dar cu mâhnire că nu are nici un călugăr să rămână aici, în urma lui.

Încercăm să mângâiem inima episcopului Vartolomeu, asigurându-l că Dumnezeu îi va răsplăti jertfa lui, iar Sfântul Teodosie cel Mare îi va rândui călugări urmași, ca să aibă cine sluji, cine-l pomeni. După ce primim arhiereasca binecuvântare, ne ducem în biserică să ne închinăm. O călugăriță ca de 60 de ani ne însoțește și ne descuie. Într-adevăr, biserica este o măreață catedrală în marmură și mozaic, cum n-am mai văzut alta în Palestina. Totul este nou, lucrat cu mult rafinament din marmură albă și colorată. Ne închinăm în sfântul altar, sărutăm sfintele icoane, admirăm fragmente mari de mozaic, care pardoseau biserica veche încă din secolele V-VI și cântăm „Lumină Lină” și „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne...”. Ieșim în curte. Maica ne spune că mănăstirea se întreține din contribuția Patriarhiei de Ierusalim, că în prezent sunt trei călugărițe bătrâne și un paznic, care mențin curățenia și îngrijesc de episcopul nonagenar. Sfânta Liturghie se face numai Duminica de către un preot care vine din Ierusalim sau din Betleem.

Privim din nou cu tristețe spre această biserică atât de frumoasă dar cu puțini călugări. După ce admirăm curățenia din curte, florile, ordinea și cei câțiva chiparoși solitari, intrăm în gropniță. Gropnița mănăstirii se află săpată în stâncă, în partea de sus a bisericii. Este o încă-pere întunecoasă de 10×5 metri, care adăpostește multe sfinte moaște de mare preț. Ne închinăm la ele pe rând: moaștele Sfântului Teodosie cel Mare, ale mamei Sfântului Teodosie, ale mamei Sfântului Sava cel Sfințit, ale mamei Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, ale Sfinților Xenofont și Maria, soția sa, și ale multor cuvioși călugări, uitați de vremuri. Moaștele sunt așezate în firide scobite în piatră. Aprindem câteva lu-mânări de ceară și ne reculegem. Apoi cântăm troparul cuviosului: „Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat-o...”.

Sfinte Preacuvioase Părinte Teodosie, primește jertfa episcopului Vartolomeu și nu uita dragostea noastră. Roagă-te împreună cu sfinții tăi ucenici să miluiască Dumnezeu lumea, să împace popoarele, să hrănească cu pâine și apă pe toți oamenii pământului. Roagă-te Mântuitorului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze lăcașul tău și toate sfintele mănăstiri cu călugări cuvioși, sfintele altare cu preoți evlavioși și casele cu mame bune și credincioase. Roagă-te lui Dumnezeu și pentru mănăstirile noastre românești, să fie mereu vetre de lumină pentru toți, lăcașuri de laudă lui Dumnezeu și de întâlnire cu Hristos; altare de rugăciune, de mângâiere sufletească, de păstrare a bunei credințe și de pomenire a fericiților noștri părinți și înaintași.

De la Mănăstirea Sfântul Teodosie pornim direct spre Ierusalim. Lăsăm în stânga Betleemul și mergem la nord. După ce trecem prin Valea Hinon – Valea Gheenei –, traversăm pârâul Cedrilor, ieșim din grădina Ghetsimani și intrăm în Ierusalim. După culmile cenușii ale Sfintei Cetăți, soarele își caută loc de odihnă.

Slavă Ție, Doamne, pentru această zi binecuvântată!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 262-265)