Mănăstirea a fost construită în secolul al XII-lea în timpul dinastiei lui Ştefan Nemanja. Despre începutul istoriei Mănăstirii Studenica amintesc câteva vieţi ale sfinţilor şi cronici sârbeşti. Astfel, în Viaţa Cuviosului Simeon Izvorâtorul de Mir, alcătuită de fiul său, Cuviosul Ştefan Întâiîncununatul, se menţionează că Sfântul Simeon, pe atunci încă marele jupan Ştefan Nemanja, a aşezat bazele unui lăcaş cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, pe râul Studenica, după includerea în statul său a mai multor oraşe mari, inclusiv a oraşului Srdica. Viaţa Sfinţilor Simeon şi Sava, scrisă de călugărul athonit Dometian de la Hilandar, depune mărturie că Ştefan Nemanja, după ce a ridicat un lăcaş închinat Maicii Domnului, a adunat la această mănăstire un număr mare de călugări şi a numit-o „mare lavră”. Letopiseţele menţionează splendoarea mănăstirii lui Ştefan Nemanja, care îi uimea pe contemporani prin „marmura cea frumoasă la vedere”.

Lucrările de construcţie, care au durat mai mulţi ani, s-au încheiat în cea de-a doua jumătate a anilor 90 ai secolului al XII-lea. În anul 1196, mănăstirea era pregătită să-i primească pe noii călugări. Aici, în acest „loc drag inimii sale”, s-a retras ca monah şi Ştefan (Simeon) Nemanja.

Urmaşul ctitorului Mănăstirii Studenica pe tronul marilor jupani, Ştefan Întâiîncununatul, avea o înclinare aparte către mănăstire, asemenea tatălui său. El a avut de înfruntat un lung război purtat cu fratele său Vukan, iar următorul pas către încetarea acestui război a fost aducerea la Studenica a trupului părintelui lor, care murise la Hilandar în Muntele Athos, în anul 1208.

Odată cu mutarea moaştelor Cuviosului Simeon la Studenica, stareţul acesteia a devenit Sava, cel de-al treilea fiu al lui Ştefan Nemanja. El s-a ocupat de executarea picturii lăcaşului de către un meşter grec anonim. Sava a dat Studenicei un tipic, un model de viaţă monahală, introdusă de el la Mănăstirea Hilandar din Athos. Astfel, Mănăstirea Studenica a devenit centrul politic, cultural şi spiritual al întregii Serbii medievale.

Mănăstirea s-a bucurat de o permanentă grijă din partea membrilor dinastiei Nemanja. Regele Radoslav a adăugat bisericii un foarte frumos nartex în anul 1235, iar regele Milutin a ridicat în incinta mănăstirii o mică, dar frumoasă biserică închinată Sfinţilor Ioachim şi Ana.

După căderea ultimului principat sârbesc independent sub loviturile turcilor, în anul 1459, Studenica a fost devastată de mai multe ori. Turcii nu numai că au prădat averile mănăstirii, dar au adus prejudicii şi clădirilor mănăstireşti, care, în timp, s-au degradat. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-au putut aduna bani pentru prima lucrare de restaurare de proporţii, încheiată în anul 1568.

La începutul secolului XVII, mănăstirea a fost avariată de un incendiu şi un seism, iar documentele istorice şi o parte însemnată a patrimoniului artistic au fost distruse şi pierdute pentru totdeauna.

O perioadă grea pentru Studenica a fost şi cea a ultimelor trei decenii din secolul al XVII-lea.

Odată cu lupta pentru independenţă a sârbilor Studenica s-a transformat treptat, însă numărul călugărilor nu a fost mare, ajungând la sfârşitul secolului al XIX-lea, la doar şase vieţuitori.

Secolul al XX-lea a fost pentru Studenica, ca şi pentru majoritatea poporului sârb, extrem de complicat.

În anul 1986, UNESCO a încadrat Mănăstirea Studenica în Patrimoniul cultural mondial.

(Foto) Mănăstirea Studenica – leagănul spiritualităţii sârbe