După secularizare, Mănăstirea Tazlău este condusă de egumeni români, lăsându-i-se circa 70 de hectare de teren. Serviciile religioase în popor și în biserică erau săvârșite de preoți de mir, însoțiți uneori de ieromonahi. Egumenul purta titlul de îngrjitorul mănăstirii, în postul acesta rânduindu-se trei ieromonahi până în anul 1882, când i s-a încredințat această răspundere Preotului Grigore Stupcanu, care era învățător la școala satului.

Între îngrijitorii bisericii amintim pe arhimadritul Gherman Ionescu, un om cult, cunoscător al limbii slavone. De la acesta a rămas traducerea pomelnicului mare, iar în anul 1857 a scris istoricul pe scurt al Mănăstirii Agapia.  

Întâmplări vitrege au provocat însă, în veacurile următoare, decăderea acestui însemnat centru al vieţii monahiceşti, care a fost Tazlăul, căderea treptată în ruină a construcţiilor, risipirea odoarelor, a manuscriselor şi a întregului său tezaur.

Timp de un veac, biserica mănăstirii a purtat durerile și bucuriile tăzlăuanilor

Mistuitorul incendiu din februarie 1878 a marcat, de fapt, sfârşitul vieţii mănăstireşti la Tazlău, monumentul fiind refăcut ca biserică parohială. Oficial, acest lucru s-a întâmplat în anul 1894. Îngrijitorul ei este numit paroh. Mulți dintre săteni s-au retras din apropierea drumului mare, trecând prima culme, care se numește și astăzi „Dealul cireșului”, și acolo și-au format gospodăriile lor, case cu grădini de pomi, acolo se găsesc meri domnești îmbătrâniți și livezi care poartă numele familiilor existente și astăzi în sat: a lui Petroaia, a lui Măgălie, a lui Panoschi, a lui Gogu, a lui Hârlea, a lui Păunaș, a lui Mocanu, a lui Todiriță, gospodării în apropierea dealului lui Onofrei, care au rămas legate de mănăstire și de cimitir.

Lângă mănăstire s-au hotărnicit și localnicii din spatele bisericii și de pe Valea Tazlăului, meseriașii necesari administrației acesteia, urmașii sălașelor aduse aici de Ștefăniță Vodă, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu.

După un veac în care biserica Mănăstirii Tazlău a purtat durerile și bucuriile localnicilor săi, în anul 1990, lăcașul cu hramul Nașterea Maicii Domnului  a fost readus de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la ceea era destinat acum mai bine de 500 de ani: să fie mănăstire de călugări.

(Sursă de documentare: Părintele Gheorghe Vartolaș, Mănăstirea Tazlău – 500 de ani de existență, Editura Trinitas, Iași, 1996)