După Sfinții Părinți, ei fiind cei mai fini cunoscători ai psihologiei omenești, mânia și ura nu sunt întotdeauna manifestări rele. Mânia, de exemplu, după învățătura Sfântului Ioan Casian, a Sfântului Ioan Scărarul și după cea a marelui teolog ortodox, binecuvântatul episcop Sfântul Teofan Zăvorâtul, a fost dată omului ca el să se mânie pe răul din el însuși și pe diavol, în afara sa, ca astfel, prin mânie, să se lupte cu păcatul și să nu se lase biruit de către uneltirile celui viclean. 

Dacă, de exemplu, fiecare creștin, în loc de a se mânia pe aproapele său, și-ar întoarce privirea înăuntrul său și s-ar mânia pe sine la orice călcare a voii lui Dumnezeu, ar ajunge un om al virtuții. Mânia lui l-ar conduce către îndreptarea de sine și către desăvârșirea lui.

Astfel, folosită în mod corect, mânia se arată folositoare sufletului. Însă noi, oamenii, obișnuiți cu reaua întrebuințare a mâniei și cu celelalte manifestări sufletești asemenea, pe care le-am transformat în patimi, am înscris în natura noastră aceste patimi și de acolo căutăm începutul arătării lor în Însuși Dumnezeu, făcătorul firii noastre. Iată, deci, ce spune despre aceasta Sfântul Ioan Scărarul: „Dumnezeu nu este Creatorul răului; de aceea rătăcesc cei care spun că unele patimi sunt firești sufletului, fără să explice aceasta, căci chiar noi am transformat în patimi proprietățile naturii noastre firești, create spre bine”.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Cea mai scurtă cale către Rai ‒ Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, București, 2007, p. 41)