Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite. Ioan 3, 16-21

Unul dintre cele mai sugestive pasaje biblice, care inspiră credincioșilor nădejdea în ajutorul mântuitor pe care îl primesc de la Dumnezeu, este acest fragment din dialogul lui Iisus cu înțeleptul Nicodim. Prima parte a lui s-a citit în Joia din Săptămâna Luminată, când Domnul îi spune acestuia că omul trebuie să se nască din nou ca să intre în Împărăția lui Dumnezeu, însă nu e vorba despre o naștere trupească, ci una „din apă și din Duh”, adică prin botez și prin primirea Sfântului Duh.

În pasajul Evangheliei din această marți, a doua după Paști, Hristos ne revelează iubirea nelimitată a lui Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o. Dumnezeu chiar ne iubește. Și nu relativ, ci total, din adâncul ființei. La Dumnezeu nu sunt jumătăți de măsură. Evident că El, Care este Atotputernic, poate face orice, așadar poate să mântuiască lumea de toată răutatea, de imperfecțiuni, de contradicții. Toate, pur și simplu într-o clipită. După o vorbă a Sfântului Ioan Damaschin: „Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate”. Iar ceea ce nu vrea este să mântuiască pe oameni și întreaga lume „cu forța”. Cu alte cuvinte nu intrăm cu toții în Rai, nu fiindcă Dumnezeu nu ne-ar primi, ci pentru că noi alegem greșit, iar El nu trece peste voința noastră. 

Ca să continuăm textul evanghelic, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât i-a dat darul cel mai de preț, libertatea, chiar cu prețul de a alege rău. Și atunci, chiar dacă lumea a luat-o într-o direcție rea, trimite un răscumpărător: pe „Fiul Său Cel Unul Născut”, adică pe unicul Fiu, Care vine și pătimește după cum știm, primește rele pentru bune, inclusiv moartea, pentru „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Întrebarea e: ce înseamnă mai concret să credem în Fiul? Iar răspunsul este să urmăm în faptă cuvintelor Sale și porunca iubirii aproapelui. Altfel spus, dacă Dumnezeu L-a dat pe unicul Său Fiu din dragoste pentru noi,  la fel și noi ca să ne mântuim avem nevoie să ne punem toate ale noastre în slujba lui Dumnezeu, ascultând de Fiul Său, Care pune ca poruncă de căpătâi iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. 

În continuarea Evangheliei, Hristos arată că scopul venirii Sale în lume nu este să o judece. Aceasta se va întâmpla la Judecata de Apoi, dar înțelegem că pentru Hristos mântuirea e mai importantă decât judecata. Tocmai de aceea cei care se mântuiesc, urmând îndemnurile evanghelice, nici nu mai sunt judecați. Există un pasaj similar în Evanghelia după Ioan (5, 24), care se citește la slujba înmormântării: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”. Judecata e necesară doar celor care au ratat ținta existenței, adică unirea cu Dumnezeu și cu semenii. Iar scopul ei nu este punitiv, ci să arate cum s-a produs eroarea, căderea. 

Atunci când ne gândim propriu zis la Judecata de Apoi, ne imaginăm cum vom fi împărțiți, în răi și buni, așa cum se vede în capitolul 25 de la Matei. Sau poate ne imaginăm trecerea sufletului prin vămile văzduhului, după o tradiție bisericească. Ele nu sunt nicidecum greșite, însă explică modul cum se petrece judecata și nu mecanismul după care ea funcționează. Adică, e ca și cum la un tribunal suntem martorii unui proces, dar nu cunoaștem legile după care se desfășoară procesul, ci doar le intuim din ceea ce spun avocații, procurorii, judecătorii, acuzații, martorii. În Evanghelia din această zi, Hristos spune concret că „cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu”. Iar mai departe spune de ce are loc judecata, care nu e un lucru stabilit de la începutul lumii: „Aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele”. De aici deducem că judecata este de fapt procesul de separare a luminii de întuneric în sufletul nostru. De cele mai multe ori noi nu suntem nici luminoși întru totul și nici întunecați întru totul, ci alternăm, făcând și bune și rele. Judecata este ca un fel de discernere, separare între ele. 

Fiindcă la Dumnezeu nu poate exista întuneric, de aceea nimeni nu se apropie de Dumnezeu dacă e făcător de rele. Aceasta înseamnă că și de am face un singur păcat în toată viața, nu am putea să ne mântuim automat, am fi deja nevrednici de întâlnirea cu Dumnezeu. Însă, de aceea a venit Hristos, ca să ne mântuiască, adică să ne ajute să descoperim răul din noi cât încă trăim și să ne delimităm de acesta, să ne curățăm de el. Aceasta se întâmplă prin pocăință, adică schimbarea noastră interioară: recunoașterea greșelii și rugămintea noastră adresată lui Dumnezeu de a ne ajuta să ne îndreptăm.